Zilele de Poezie ,,Constantin Virgil Bănescu” Ediţia a IV – a, 17-18 mai 2013 au intrat în linie dreaptă. Cum criteriul de bază pentru lectura juriului a rămas expresivitatea textelor, s-ar putea ca persoanele sensibile să se simtă nedreptăţite. Din fericire, acelaşi criteriu a fost folosit şi în anii trecuţi, astfel că, în ciuda câtorva excepţii, majoritatea participanţilor ştiau cărui fel de jurizare îşi supun creaţiile. Acum suntem chiar la faza de jurizare şi, în ce mă priveşte, lectura poemelor propuse pentru concurs arată aşa:
FIŞĂ DE JURIZARE razvan
|
NR. DOCUMENT |
OBSERVAŢII |
|
–O, cum omul a devenit concret… |
O variantă a confesiunii poetice care exerseaza instrumente plastice în construcţii pe care nu reuşeşte întotdeauna să le valorifice pe măsura originalităţii de care dă dovadă: “Ochii mi-erau lifturi de sticlă,/îmi cărau aer de pe unde găseau şi ele”. Pe de o parte, suprasimbolizează, pe de alta, încearcă să găsească formule memorabile: „soarele culegea oameni frumoşi/ din ochii mei”. |
|
Cred că m-am îmbolnăvit de moarte |
Mecanismul pus la punct de acest poet avanajează expresia une biografii polemice“lenea de primăvară se prelungeşte încet/ spre diafragmă. prin geamuri văd copaci cu dinţi/ îngălbeniţi”. |
|
Sub pătură totul e un vis |
Concurentul reuşeşte să reformuleze motive moderne (porumbeii sunt aşa de liberi încât/ se eliberează din zbor/ peste ghinioanele noastre), dar ceea ce distinge poezia sa este concizia cu efect expresiv: „în exterior/ totul era pe mut” |
|
De atâtea griji Mamei i-a mai rămas doar un fir de păr alb pe cămaşa tatei. |
Uneori, talentul de a integra în propriul poem fragmente expesive din autori cunoscuţi, ca şi uşurinţa formulării îi ratează poemele, lăsând deschise sintagmele expresive spre o derivă a sensurilor: Urăsc acest verb căci nu lasă cuvintele mele/ Să cânte cum ar dori, dar apă amară/ Îmi creşte substantivele mai cu vervă./ De acolo poate şi verbul să crească o floare/ Sau poate un spin…// |
|
„Este mai bine sa dai gres incercand ceva decat sa excelezi in a nu face nimic;un diamant stirb este mai valoros decat o caramida perfecta.” |
Reuşitele acestor poeme sunt legate de plasarea momentelor invocate în spaţii temporale explicite. Nereuşitele ţin de fragmentele rezolvate fără expresivitate, folosind generalităţi cu aer valorizant:” Un vand adie usor.Sub cerul innorat trece pe soseaua pustie/ O masina gri,sinistra./ Nepasator trece-un adolescent cu castine in urechi/ Cu o piatra luata de pe jos arunca intr-un caine./ Surade si-apoi pleaca.//” |
|
„Am spus că sufletul nu înseamnă mai mult decât trupul…” Walt Whitman |
Sensibilitatea artistică surprinsă aici este sabotată de utilizarea în mai multe rânduri a unor sentinţe mai mult simbolice decât expresive: “Artistul are ca obiect de referinţă un ou,/ dar pictează, de fiecare dată,/ un porumbel”. |
|
“Dacă aş avea două inimi ,una aş vrea să gândească…” G.Vieru |
Două aspecte dezavantajează plasarea acestui gen de poezie în concurs: Senzaţia de deja vu şi faptul că autorul pare să fi ignorat faptul că nu toate manifestările de poezie apreciază tratarea poeziei ca pe un domeniu în care se bifează efecte sentimentale deja confirmate, ataşate chiar unor poeţi consacraţi: „Auzi? se-aud cocorii,mamă/ Ei rătăcind din ţări străine,/ Se-ntorc la vatra lor străbună/ Se-ntorc, măicuţa mea la tine” |
|
Motto: Viaţa-i o luptă, deci te luptă ! |
Valorificarea experienţelor bacoviene este o etapă necesară în evoluţia oricărui poet. Cel puţin în ultimii 30 de ani. Dar cantonarea în această zonă este un dezavantaj pentru că reprimă notele personale, individualizarea autorului tânăr :”M-alinţi, mă strângi, mă iei,/ M-azvârli puternic în mare,/ Mă surpi, m-alergi, mă ţii,/ Mă deşiri şi îţi înfigi ghearele în ghemul făcut din mine.//” |
|
„Was soll ich tun?” – Immanuel Kant |
Interesul pentru simboluri cunoaşte variante reuşite. Ca să încep cu fragmentele în care, chiar dacă sunt agăţate clişee, acestea sunt revăzute şi integrate în demersul de rescriere şi reutilizare cu sens expresiv : “ din depărtări/ tata ne strigă pe numele de botez/ în zilele de sărbătoare ieşim pe câmpul minat & soarele/ ni se urcă în cârcă cu tot cu dinţi.” Arta pe care o stăpâneşte cel mai bine pare să fie jocul misterelor. În locul supralicitării unor simboluri, acestea sunt reduse la condiţia unor elemente plastice:„încă e decembrie în radiografii :: îmi agăţ braţul de umărul tău ca/ roşiile pe araci în zilele cu soţ – ca un titirez/ mişcările ochilor în orbite. până ieri am crezut cu putere/ într-un câmp de maci crescut la baza foselor/ pe care niciun călcâi nu s-a priceput să-l adulmece.” |
|
Moto: Cu vedere la Lună |
Dacă ar reuşi să iasă din manierismul pe care şi-l asumă prin folosirea unor elemente deja consacrate în poezie, pasiunea sa pentru expresie simplă ar putea să îi ofere şansa unei poezii personale. Deocamdată, sentinţele sale sunt generale: „Fantome cu şerpi la glezne
Strecurându-se pe sub noi/ În noaptea de cuţite/ Din oceanul austral” |
|
„În mintea mea este ca la piaţă, muzele negociază preţul gândurilor.” |
Senzatia de exerciţiu expresiv dezavantajează formularea discursului personal, reflexul erotic căutat dintr-o nevoie naturală de plasticizare a momentelor reuşind numai în parte (efectele sunt destul de generale): „există un loc în lume unde stelele se culeg cu mâna goală” |
|
„If you don’t imagine, nothing ever happens at all.” — John Green |
Autorul (sau autoarea) foloseşte instrumentele poeziei pentru a formula spaţii afective. Uneori acestea sunt crispat-ironice:” stele gesticulau cu vârfurile îndreptate către soarele vinovat”, alteori, reuşeşte să adauge inedit şi materialitate expresiei sale: “când ploile vor începe să-mi inunde ochii grizonaţi/ şi apele vor cresta o nouă matcă în pielea pătrunsă de vânturi” |
|
in minte totul clipă de clipă n-am uitat nimic Gellu Naum |
Detenta poeziei scrise aici este avantajată de perspectiva orientată spre sintagme plastice, evitând reducerea demersului expresiv la jocuri cu pretenţii poetice. De multe ori sunt găsite formulări puternice:” în depărtare cineva bătea ritmul în interiorul unui obiect vitrificat” |
|
Când o situaţie din interiorul tău nu este conştientizată apare în afara ta sub formă de destin (Jung) |
Jocul expresiv este miza pe care şi-o asumă poezia din acest ciclu. Apelul făcut la mijloacele consacrate ale poeziei (metru, ritm, rimă) rămâne la un nivel destul de lejer asumat, efectul fiind însă, de multe ori, nedus până la capăt, rezolvat facil:“ Nu sunt doar eu,/ ci suntem mulţi…/ Vrem coama mândră, cea de leu/ să o vânăm, să trecem munţi,/ din pace să facem trofeu!” |
|
„Aprinde toate luminile ca să vezi Iadul” |
Cu toate că impresia iniţială este cea a unui discurs bine stăpânit, efectul lecturilor repetate tinde să evidenţieze o lipsă de expresivitate care scapă de sub control. Pe cât de ofertantă este opţiunea poemului pentru un discurs sacadat, variind versuri foarte scurte cu versuri de dimensiuni medii, reuşita pare să rămână una formală: “ Mă simt în siguranţă în New York/ Furtuna roz atrage atenţia/ O stea ca multe alte/ Taxi/ Libanez sau pakistanez/ Spiderman/ Comparaţie/ Bărbat bine cu sacou/ Cerşetor mocirlit cu pătura pe el” |
|
Urmează-ţi instinctul mereu şi vei reuşi |
Ironia este punctul forte al poeziilor care concurează aici. Totuşi, impresia pe care o creează poemele este cea a unei ironii identificate corect ca instrument poetic de lucru, dar utilizată în limitele unei crispări textuale ce nu reuşeşte să îşi depăşească limitele unui deficit de raportări la alte variante poetice. Pasiunea pentru supravegherea metrului, pe cât de bine-venită azi, pe atât de mutilantă este aici: “Aş strânge-n braţe tot prezentul/ În viitor l-aş arunca/ Pentru-a păşi, dar fără grabă/ Tot înainte, în trecut.” |
|
David Extraveral |
Degajarea cu care sunt construite versurile poate să fie înşelătoare, uneori jocul cu aer inteligent trădând expresivitatea prin alternanţe şi asocieri facile: „conversaţiile cu tine, în tine/ se poartă într-o altă limbă/ care cere progres/ progresul cere mişcare/ mişcarea e ceva/ care aduce ninsori vara/ şi în Sahara băutura pe care/ o beau urşii polari cu zâmbet larg”. Din păcate, sunt foarte rare construcţiile în care jocul reuşeşte să fie expresiv: „cine a mai văzut om la costum/ cu faţa ca nisipul după ce se retrag valurile”. |
|
Dincolo de mine sunt eu |
Hotărârea de a juca toate cărţile poeziei sale în direcţia expresivităţii îi oferă poemului spaţiul necesar pentru reuşite neaşteptate: „Conectaţi la USB-uri stăm faţă-n faţă/ Mama, tata sunt de mult transexuali sau androizi/ (dragostea creşte singură)”. |
|
Poezia reprezintă căsătoria realităţii cu idealul în sufletul poetului |
Problema principală a poeziei scrise aici nu ţine nici de expresivitate şi nici de viziune. Reuşitele ei sunt limitate la îngânarea unor acorduri clasice, dimensiunea fiind uşor demagogică:” Tu,zeu,atotputernic al sorţii românesti,/ Din vremuri depărtate creata-i temelia/ Pe care s-a înălţat ca-n basme împărăteşti/ O naţiune-n care domneşte armonia”. |
|
Oricum, ofer Titanicului acest iceberg, realului, aceste cuvinte. (Nichita Stănescu) |
Poezie definită pe reperele unui ritual de asumare şi plasticizare a limitelor. Experimentarea imaginilor traumatice este punctată de o tăiere a versurilor care acutizează demersul expresiv proiectând sensul de-a lungul unui poem bine controlat şi deschis spre spectacolul prezenţei: “cu primele raze ale neonului din baie/ alcoolul se retrage în larg. imaginea devine atunci/ mai clară aproape că vede urmele şi strânge/ hotărâtor pleoapele.” |
|
“Ce-ar fi să dăm foc luminii S-o vadă şi alţii Cu ochii“Sonet XXX, Marin Sorescu |
“Omul care nu ocoleşte bălţile” reuşeşte să îşi limpezească discursul fără să se lase parazitat de formulele crude: „aici/ nu se scuipă piureul pe halat neuronul/ comun pune o sclipire printre pupile se taie/ vene doar o dată pe săptămînă se plânge de regulă la/ ora 14 punct cu/ nasul în batiste/ apretate/. numerotate//.” |
|
’’…deşi iubindu-mă atâţia nu m-a iubit nimeni, arcuirea mea de femeie interfecioară …’’ |
În ciuda unei elocvenţe evidente, de natură lirică, poemele sunt sabotate în permanenţă de formulări cu aer general, lipsite de concreteţe: „demistificăm oglinda-n care se hrănesc visele, / acea entitate tulburătoare de fecundă / cu braţele prelungindu-i-se spre ipoteticul neant…”. Senzaţia de blocaj liric limitează forţa de expresie a poemului. |
|
,, Mă culegeam din tine. Te odihneai pe banca tăcerilor mele.” (Gellu Naum) |
Confesiunea urmărită aici caută simplitatea ca instrument de predilecţie: “văd că toţi fumează aici – o să muriţi o să murim-/ m-au dus într-o cameră mică şi mi-au spus că/ totul e pentru binele meu/ asta e ceea ce cred ei că ajută să treci peste/ nu mă plâng/ viaţa e în altă parte.”. Faptul că reuşeşte să evite supralicitările simbolice descide poemele sale pentru o viziune coerentă, ritualică: poemul acesta te va ridica/ la fel cum mâinile mele se vor plia perfect pe ale tale/ şi te vor ridica de jos/ te vor ridica / te vor ridica / te vor ridica” |
|
„Neexsitând o ierarhie a atitudinilor si concepţiilor despre viaţă,toţi au dreptate şi niciunul.” Emil Cioran |
Pe cât de fericit alese sunt subiectele şi motivele cu care se lucrează aici, pe atât de natural sunt deconstruite (nu întotdeauna cu intenţie): “Dacă o iau doi pe un acelaşi drum/ E inevitabil să se ciocnească/ Fie unul de altul, fie de copaci/ Sau de stâlpi de electricitate/ Şi să stopeze curentul în oraş” |
|
goliciunea locului care nu şi-a conţinut întâmplările |
Lecţia pe care par aceste poeme să o predea atunci când este vorba despre expresivitate ţine de o economie a mijloacelor jucată între banal formulat în permanentă tensiune cu formulările apăsate: „camera mea e dezordonată ca strada/ măcar afară sunt necunoscuţi/ am început să fug de carne/ foamea nu te lasă să te adînceşti/ o maşină parchează în faţa trotuarului/ şoferul deschide portbagajul/ ascultă muzică proastă/”. |
|
autoportret |
Scenariile pe care le transcrie aceast gen de poezie sunt definite între jocul patetic şi discreţia motivelor tradiţionale„Într-o noapte amorfă/ când peniţa deja scrisese,/ cerul s-a despicat în două/ iar tu mi-ai căzut în palmă./ O stea căzătoare ce se stinsese/ înainte de a înflori/ trandafirul spinos ce smulge/ o picătură de sânge trist.//” |
|
în mine e alb, negru şi tu la mijloc |
Combinaţie interesantă între maturitate („dar noi am devenit pe rând/ amintire, poveste, o legendă suburbană/ un foc pe care oamenii îl mai aprind din când în când”) şi naivitate poetică, poezia construită aici pare să sufere de o anumită blocare în reperele consacrate ale adolescenţei: „a fost un cutremur, orizonturile tale şi-au dezbrăcat/ strălucirea ca pe o haină trecută de moda vremii şi mi-ai spus/ că oamenii trecuţi nu pot fi pescuiţi la copcă din/ pământ, ci trebuie lăsaţi/ să îşi trăiască uitarea în linişte”. Deşi lasă impresia că îşi calculează tăierea versurilor, efectul este de cele mai multe ori atenuat de formulările grave. |
|
,,Eşti mai frumos decât noaptea, răspunde-mi, tu, ocean, vrei să-mi fii frate?“ Contele de Lautréamont |
Poezie tăioasă, tratată original prin inserarea unor note delicate între dezvoltările viscerale: „aici fiecare spaimă e disputată de/ albul dubios al cearceafului de spital/ şi răceala metalică a branulei trifoi/ cu două foi?/ |
|
„Pe creanga unui nor sclipeşte, ca pruna-n prun, o coaptă stea” – Serghei Esenin |
Fără să construiască o logică a poeziei pe care o grupează aici autorul/auroarea mizează pe sintagme încărcate afectiv şi simbolic, plasate pe o linie a alăturărilor ritmate uneori nefericit: „Ochii înnodaţi în soare cu o rază ruginită/ Seceră lumina mută şi o lasă răstignită / Pe ţărâna dogorindă dintre palme străvezii/ Unde cumpăna bătrână paznic şade-n pirostrii.” |
|
„Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.” (N. Stănescu) |
Cel mai bine se petrec aici compartimentările poemului. Autorul/autoarea delimitează etape ale fiecărui discurs limitate la un spaţiu de expresie ofertant. „azi e mai bine. ţi-e sete şi nu mai confunzi/ dimineţile cu mine// scoţi din geantă resturi o banană pe jumătate o jucărie/ hidoasă rămăşitele / zilei de ieri. de ceva vreme eşti neputincios/ un peşte pe uscat priveşti/ valuri foşnitoare de vorbe/ încrucişate pe piept/”. Ceea ce nu pare să convingă este predilecţia pentru teme şi detalii minore. Se resimte o discrepanţă nedusă până la capăt între gesticulaţia teatrală sugerată şi elementele minore invocate. |
|
“I tried to drown my sorrows, but the bastards learned how to swim.” — Frida Kahlo |
Cu toate că elementele din care îşi constituie poezia tind să îşi piardă forţa pentru că nu sunt urmărite decât până la un punct, concurentul (concurenta) reuşeşte să închege o confesiune a comunicării: “tot ce îmi rămâne/ e să mai ies câte puţin din mine/ să te caut/ în sticle verzi gări şi submarine/ să întind frânghii să construiesc punţi/ între visele mele şi realitatea ta/ |
|
„Mă întorc spre voi, buzunar întors pe dos” (Tristan Tzara) |
Uşurinţa cu care găseşte paralelisme între elemente expresive neaşteptate indică un autor (autoare) despărţit de foarte puţin de maturitatea propriei expresii: “arbitrul a fluierat: repriza a doua în următoarea viaţă/ la vestiare ne-am schimbat fiecare în vânzător, profesor, paiaţă/ şi am plecat la supermarket, să demonstrăm că încă mai trăim”. Dacă ar reuşi să îşi coordoneze efectele textului astfel încât să transforme disponibilitatea pentru naraţiune în forţă poetică, formarea sa ar fi gata. |
|
„Duşmanul meu personal trece pe lângă noi zâmbind cu pălăria ridicată” Matei Vişniec |
Reuşind să îşi construiască discursul fără să dezvolte inutil, poemele acestea punctează raportul autor/cititor folosind o scenografie proaspătă pentru relaţionări complicate: “ toată afacerea asta/ din care oricum/ n-ai înţeles mai nimic/ pentru mine doar o intrare/ până la glezne în mare” |
|
„Carpe diem!” |
Concentrarea expresiei trădează un blocaj al acestor poeme, orientate spre retorism poetizant: “Dragă Tată,/ vreau să ating veşnicia,/ nu împart cu dreapta/ harul meu!//”. Tot ceea ce câştigă în concizia expresiei pierde în expresivitate. |
|
“Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.”― |
Dicţia poeziei selectate aici pare urmărită şi corectată atent. Uneori temele şi imaginile indică personalităţi poetice paralele care îşi dau întâlnire. Pe de o parte predilecţia pentru detalii cotidiene cultivată cu acribie (sunt maşina de spălat în care ţi-ai albit lucrurile/ sunt marioneta din amfiteatru prinsă cu două sfori de tavan/ sunt gândacul ăla negru/ prins în borcanul de cafea), pe de alta efuziunea confesivă („nu ştie că picioarele mi-au amorţit de atâta alergat/ nu ştie că nu mai simt/ nu mai vorbesc, nu mai pot …”). |
|
„Nu putem vedea toti cerul ca un astronom, pamantul ca un geolog, florile ca un botanist, norii ca un meteorolog, pasarile ca un zoolog.” Octavian Paler |
Confesiunea poeziei se orientează spre un traseu cu aer narativ, reuşitele şi nereuşitele textelor stând, mai degrabă, în capacitatea (alteori de lipsa acesteia) de a oferi imagini plastice: „stăteam împreună de-o parte şi de alta a mesei şchioape/ trăgeam câte zece fumuri din narghileaua ruginită/ suflam unul spre altul cu toată viteza plămânilor/ porneam din fiecare bucată de cearceaf/ un ics şi zero enorm”. Mai puţin reuşite sunt fragmentele în care elanul discursiv atrage elemente simbolice eteroclite, neintegrate în text: “hai să ne transformăm în lucruri imobile/ în pietre aruncate de vârtejuri spre cer şi înapoi în oceane/ să devenim icoane plângăreţe roşii aurii lemnoase” |
|
,,Un om cinstit este cea mai nobilă lucrare a lui Dumnezeu.” Robert Burns |
Marcat de aluviuni afective, fluxul acestor poeme care combină proza şi lirismul de familie permite o regăsire a elementelor definitorii pentru ultimii 40 de ani de poezie: „…Dictatorul îşi plătea datorii cu acele cuţite, chiar dacă acelea nu plecau din ţară înroşite. Sudoarea bunicului îşi lăsa amprenta pe fiecare lamă”. Până şi cele mai delicate construcţii pot să ia aici forma coşmarului: “seara văd un stol de ceruri/ cu stomacurile aeriene/ încărcate de bucăţi de cer nedigerat” |
|
„Cine nu cade, nu se poate înălţa.” Lucian Blaga |
„La fereastra mea mută au încremenit copacii pe dealuri,/ Iar casa cu pereţi de cearceaf e plină de cearceafuri” articulează poemul în căutarea unei emfaze moderniste. Discursul punctat în acest fel simte nevoia unui joc în care referinţele cu sens privat alternează cu simboluri excesive: „Soarele joacă miuţa sub ochii lui Dumnezeu./ Ne ţinem cuvintele strânse sub pleoape/ Şi ne prindem în vâltoarea jocului salcâmilor/ In dimineaţa de miere/ Ca –ntr-o horă a zănaticilor, îmi spui//” |
|
Carpe Librum |
Imaginile puternice ca „nu mai suntem/ avioane de luptă într-o cană cu apă stătută.” Sunt ocultate în această selecţie de poeme care se pierd între clişee neconsumate: “deschide fereastra şi lasă sufletul să iasă ca o floare din beznă”. |
|
„A vorbi înseamnă a te expune tautologiei.” – Borges |
Orientată spre formularea concentrată, poezia scrisă aici îşi găseşte echilibrul între notaţia abstractă şi definiţiile plastice: „mişcările trasează prin aer / conturul unei feline/ / o pirogravură nereuşită/ ne ţine loc de frunte /” sau „creierul ascultă de statistici/ degetele nu-i pot sta în cale” |
|
„Noi înotăm – în ochii lor: zâmbind” (Şt. Aug. Doinaş) |
Capacitatea de a oferi o întorsătură neaşteptată unor sintagme consacrate este numită, de obicei, talent: “Ura peste tot acest crivăţ acest cataclism al firii sufletul meu”. De data aceasta, talentul pare să fi rămas în stadiul variaţiilor la teme date: “vreau să cobor doar sunetul vocii mă lasă/ undeva/ treapta tramvaiului desenează pe sacoul/ fierbinte/ un sărut proaspăt” |
|
„Eşti sufletul de metal al oraşului.” (Marin Sorescu) |
Surprinzător este aici tot ceea ce ţine de formularea individualităţii: „se/ întinde în iarbă/ nu-i scapă nimic. pielea se coace la soare/ deasupra capului cineva construieşte arme/ fără găuri puternice” acest lucru incluzând identificarea limitelor (“mama vede feţe/ dungi de lumină/ e doar un exerciţiu. coase goblenul ochii lui iisus turla/ bisericii/ în bucătărie cuţitul taie pune sare/ peste tăietură corpul ei alb se încordează//” |
|
Vis beat |
Seturile de valori cu care preferă să lucreze acest discurs poetic ţin mai degrabă de romantism. Dar vorbim despre chiar romantismul stors de orice posibilităţi de expresivitate şi relevanţă contemporană: „Când are să învie dorul amintirii/ sub bolta adormitului azur,/ când are să răsară o veşnică făclie,/ sub ochiul mort al gândului etern”. |
|
Tot ceea ce suntem, este rezultatul a ceea ce gandim |
Coordonatele care ar defini poezia din această selecţie ar fi instrumente clasice, manierisme simboliste, supralicitări metaforice. Rezultatul este: “Melancolia mi se citeşte limpede pe chip,/ Fortăreaţa ochilor mi-e perturbată de o lacrimă.” |
|
Scriu pentru a-mi aminti şi citesc pentru a uita.” Roberto Tommasi |
Obsesia poeziei pentru formule care sună frumos sau poetic poate să trădeze intenţiile autorului, efectul fiind de o expresivitate cel mult intimă:„între negrul lipsei şi adâncul unui zbor,/ rătăcind într-un aici schimbător/ doar al meu.//” |
|
Nu te sili să fii modern. E singurul lucru pe care orice ai face, nu-l poţi uita! Salvador Dalí |
Manierismul neasumat, fără niciun fel de distanţare (fie ea ironică, polemică, auto-ironică) blochează poemul la un nivel mai degrabă personal, epistolar, pierzând din vedere orice dimensiune expresivă: “îl citim pe thomas mann amândoi/ lectura noastră devine un sărut uriaş./ cosmic./ etern./ sorb cuvintele şi le îmblânzesc/ zâmbesc/ emoţia mea devine apoi a ta…//” |
|
The truth is like a lion. / You don’t have to defend it. / Let it loose. / It will defend itself. St. Augustine |
Chiar şi exerciţiile de versificare romanţioase pot să aibă un public al lor, însă, din păcate, nu vor putea să reziste în faţa unei investigaţii privind relevanţa mijloacelor expresive. Sensibilitatea versificată în stil eminescian, cu vagi inserturi din Coşbuc riscă să devină redundantă, mai ales că unica marcă a originalităţii tinde să fie pierderea ritmului: “Nu vreau, nu stiu si nici nu pot/ Sa cred a izbuti vreodata,/ A ma trezi din noaptea moarta,/ Tot alergand iubirea-n tropot; |
|
,,Textele raman si reliefeaza stari traite Deci orice citesti, nu trage concluzii pripite !” |
Stările trăite, aproximate în imagini şi ritmuri care deformează evenimentele descrise par adunate din surse poetice diferite. Fie că vorbim despre poeme, ori despre momente acestea sunt dezavantajate de formula uşor clasicizantă, pierzând pe parcursul unei singure strofe nu doar coerenţa ci şi unitatea poemului. Iar acest lucru pentru un demers clasicizant este fatal: “Sonor e cantul iernii, iar crengile trosnesc/ Inca mai ninge , freamat si viscol trezesc/ Si patrund flori de gheata ce apasa pe tragaci/ Rugile stridente le-am incarcat in zeci de saci” |
|
Luna, Venus şi un nor spre vest |
Aventura descrisă aici pare derutată de însăşi esenţa scrierii unui poem. Supralicitarea confesiunii micşorează nu doar forţa pe care o pot avea versurile, ci accentuează o anumită nehotărâre expresivă:” mă strigă voci necunoscute din patru direcţii/ sunt îmbrâncit mai departe,/ mai departe./ mă împing afară pe poartă şi mă leagă de nişte cai fumurii/ mai departe./ în urma mea Elena îşi spirijină capul pe un dreptunghi negru atârnat în cuie/ mi s-au lipit pe retină ochii ei albaştrii şi am rămas aşa,/ singur.//” |
|
Toate lucrurile care îmi fărâmiţează inima sunt pe această tavă{…} Alege” Claudiu Komartin |
Dramatizarea depresiei poate să funcţioneze ca o terapie individuală, însă, din punct de vedere expresiv, reuşitele sunt limitate şi, uneori, chiar ajung la derapaje involuntare: “sângele curgea din palma greşită/ lemnul trecuse în rumeguş/ si mi-aş fi dorit să trecem şi noi/ înapoi într-o mamă” |
|
„TU, întuneric din care mă trag, Îmi eşti mult mai drag decat flacăra care stă lumii hotar” – Rainer Maria Rilke |
Efuziunea confesivă, chiar şi atunci când sunt identificate elemente proaspete, are de trecut bariere serioase din partea limbajului poetic devenit clişeu: „sunt zile-n care/ nu ţi-ai da drumul l suflet/ în faţa nimănui/ că nici tu nu ştii/ ce-i acolo/ simţindu-te ca o vrabie decapitată” |
|
„Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant.” |
Cruzimea unor secvenţe este deturnată prin jocul ritmului, efectul ironic ratând însă asumarea: „Nebunul se opri, cătând spre altă parte/ pisicile schiloade i-urmară paşii, cordial” sau „Curge marmura în râuri, cangrenată/ şi ştirbeşte dealurile mugurinde./ Embrionul primăverii se deprinde/ şi pictează fericirea de-altădată…//” |
|
I have burned my tomorrow/ and I stand inside today |
Originalitatea brutală îi oferă textului o respiraţie convingătoare, fără niciun fel de manierisme astfel încât până şi repetiţiile sau enumerările de cifre tind să capete sens expresiv: „repetări peste repetări./ Un vaporaş de lemn în cap. Un pumn de ţăran osos în nas./ Comă alcoolică./ Trezire instant.//” |
|
“Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele” (Ana Blandiana) |
Alegerile pe care expresia le face aici pentru sintagme neaşteptate ar putea să contureze un univers particular, dar raporturile dintre sintagme rămân la un nivel muzical primar: „pătura de struguri. când strig se face/ must durerea acestei ore fermentează/ amăreala rămâne ca o pojghiţă şi/ vinul se aude”. Uneori ingenuitatea căutată are efect contrar: “sunt şi adevăruri dar/ să recunoaştem te grăbeşti ca un fluture pe sticlă”. |
|
N-am iubit-o până la capăt, dar ne-am despărţit frumos. (Matei Vişniec) |
Sintagmele ce trimit la cotidian sunt aici bine integrate într-o scenografie a sensurilor: “fiecare mască se apleacă spre rugăciune/ se scurge în chiuveta cu resturi de peşte/ frica de goliciune de a fi dezgolită/ ca o femeie epuizată/ o femeie bună”. Reuşite sunt şi reformulările generalităţilor sau abstracţiunilor, prelucrate prin inserturi tactile, gustative ori olfactive: “nu va fi nici cer nici pământ/ fără miezul sărat al minunii” sau „dragostea e/ un cablu tare / agăţat de gâtul meu/ ca o problemă tare de mate.” |
|
Privesc, iar lucrurile există. Gândesc şi exist doar eu. (FERNANDO PESSOA) |
Demersul acestor poeme pare să scape textelor scrise, aproximaţia mutând în permanenţă sensul într-o altă zonă decât cea poetică (existenţială, emoţională, sentimentală):„atunci vreau ca,/ prin contraexemplul meu,/ măcar tu să îşi găseşti tonul potrivit” |
|
“Am pus mâna pe condei ca pe o puşcă” |
Elanul liric este intuit corect aici, demersul poemelor fiind punctat în permanenţă de căutări ale expresiei plastice: “Stau în folosul discretului echilibru/ şi mă adoarme visul, răscolitor./ Când uşi se năpustesc spre fereastră/ iar umbrele zvâcnesc sub mătase şi carne”. Cu toate astea, simbolizarea necontrolată tinde să reducă expresivitatea poemelor: „Trebuie să ştiu a mă-ncolăci ca vlăstarul de humă/ peste ochiul de lumină lichidă al lumii”. |
|
Je est un autre |
Jocurile provocării sunt şi exerciţii de asumare a unei identităţi. Paradoxul postulatului rimbaldian ţine şi de faptul că odată pus în practică ajunge să se confunde cu identificarea infernului în ceilalţi în sens existenţialist: „îmi impun violenţa drept defensivă cînd gesturile depăşesc nevoia/ cînd trupul stabileşte limitele” |
|
Poezia este o prelungire a sinelui |
Prima victimă a personificărilor în lanţ este însăşi poezia. Abuzul metaforic sacrifică expresivitatea pentru promisiunea unui sens de obicei asumat pe marginea unor tendinţe nevrotice: “Prin clavicule-mi lunecau/ fluvii domoale/ din sângele cuvintelor.// Ȋmbrăţişându-ne tăinuit/ eu şi poezia/ ne ascultam sufletele…//”. |
|
”Sunt fericit în nefericirea mea!” Marin Preda |
Notaţii cotidiene servite de o prelucrare atentă a tăierilor versului, concentrate asupra senzaţiilor şi ritualurilor de comunicare interpersonală: “ne-am proptit spatele de pereţii reci din camera ta/ îţi conturez bucăţile decojite de pereti/ şi le astup cu mâinile până/ aştept să zici ceva”. |