De ani buni, unul dintre clişeele care ornează discuţiile despre literatură include cuvântul „marketing”. Tot mai mulţi autori de toate vârstele au concepţii şi strategii proprii pentru felul în care trebuie să fie scoase în public creaţiile literare.
Nu pot să nu îmi ascund un oarecare entuziasm de câte ori aud că este organizată o întâlnire-performance ori o lansare „nonconformistă”. Dar de multe ori, dezamăgirea ia locul elanului iniţial, pentru că ne rătăcim în veşnice liste de nume şi de „cei mai bun”. Aş încerca să enumăr câteva dintre modurile de promovare a literaturii care îşi fac numărul în jurul cărţilor româneşti.

Lansarea
Cea mai întâlnită mişcare de marketing este, de departe, lansarea publică. Organizată, fie în cadrul unui eveniment specializat (târg de carte, întâlnire literară regulată), fie în locuri clasice (librărie) sau neconvenţionale (club, bar etc.) acest tip de eveniment lasă să se vadă câtă creativitate sunt dispuse editurile să investească în promovarea cărţilor pe care le publică.
Din păcate formula cea mai întâlnită nu are nicio legătură nici cu literatura şi nici cu volumele promovate. Strategia de bază este invitarea unei personalităţi care să spună câteva lucruri despre cartea publicată. Aruncând o privire asupra programului lansărilor de la recent încheiatul târg de carte bucureştean îţi faci o impresie asupra interesului de care se bucură cărţile din partea profesioniştilor.
Nici măcar o singură lansare nu propune o temă de discuţie ci numai titluri de cărţi şi nume de invitaţi. Mai mult, am citit cărţi a căror prezentare de pe ultima copertă include fragmente relevante din critica literară privind scrisul autorului publicat. Dar, surpriză: de foarte multe ori fragmentul selectat a fost scris pornind de la o cu totul altă carte a autorului decât cea pe care o ţii în mână.

Cronicile specializate vs recenziile bine ţintite
Dacă evenimentele publice nu reuşesc să se concentreze asupra conţinutului unei cărţi poate că se consideră că acest aspect cade în domeniul criticii literare. Pe bună dreptate criticii vor susţine că demersul lor este unul personal, de judecare a valorii fiecărei cărţi în parte, în contextul unei grile de valori bine stabilite (mai mult sau mai puţin specializată).
Şi atunci, dacă până şi editurile promovează cu totul altceva decât cartea pe care o publică, de unde poţi aduna informaţii despre volumul nou apărut? Poate din recenziile adresate diferitelor tipuri de public larg. Aici se pot găsi două sau trei publicaţii care îţi fac surpriza să includă texte concise de întâmpinare a noilor apariţii. Dar spaţiul tipografic face să fie imposibilă acoperirea unui număr de titluri care să acopere măcar parţial oferta editurilor într-un an.
Din start trebuie menţionat că promovarea nu este rolul blogurilor literare. Cu cât sunt mai bune, acestea surprind o viziune şi o selecţie mai subiectivă asupra titlurilor prezentate. Şi acest lucru începe să fie mult mai important decât prezentările din revistele specializate pentru că oferă elanul necesar unei discuţii vii a lucrurilor scrise.

Dar despre ce carte vorbim?!
Adevăratul faliment literar însă paşte zona premiilor. Pe măsură ce organizaţiile profesionale ale scriitorilor şi-au pierdut prestigiul de care se bucurau cândva, premiile lor au început să îşi piardă din importanţă. Aş alege ca exemplu recent o serie de premii care au rămas printre cele mai serioase în breaslă. Premiile pe care filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România le acordă anual membrilor săi şi-au păstrat neştirbită reputaţia publică. În ultimii ani nu am auzit niciodată ca vreo opţiune a juriului de la Cluj-Napoca să sufere vreo contestaţie relevantă. Aproape toate celelalte premii s-au confruntat cu reproşuri. De aceea nu avem cum să ne îndoim de profesionalismul asociaţiei din Cluj. Dar în acest an am fost năucit să găsesc pe mai multe site-uri lista premiilor acordate la Cluj pentru anul 2010. Cu toate că preşedintele Asociaţiei, Irina Petraş a declarat că „Cu alte cuvinte, toate cărţile premiate sunt cărţi ale anului”, pe listele respective nu sunt decât nume. O tendinţă pe care am mai remarcat-o şi la începutul acestui an, atunci când am vorbit despre premiile de debut.
Un exerciţiu
Aceasta nu este o abordare polemică. Nu este vorba despre a găsi vinovaţi sau de a reproşa ceva. Tocmai de aceea singurul nume pe care l-am citat este al Irinei Petraş, unul dintre puţinii autori din România pentru care vorbesc propriile cărţi şi nu judecăţile de circumstanţă emise de alţii despre cărţile sale. Tocmai pentru că sunt sigur că nu este problema preşedintelui Asociaţiei cum sunt comunicate nişte premii pentru presă am citat numele dânsei. Dar şi mai mult mă interesează aici să surprind un fenomen care se manifestă de la un capăt la altul al prestaţiilor publice venite din zona literaturii: înlocuirea cărţilor cu numele autorilor.
Unul dintre venerabilii criticii literare româneşti s-a remarcat cu un studiu consacrat „Întoarcerii autorului”. Acest lucru s-a întâmplat acum 30 de ani. Amăgiţi de viteza comunicării începem să uităm că autorii nu sunt nume ci idei bazate şi justificate tocmai prin lucrurile pe care le propun. Acestea din urmă rămân tot mai mult în umbră. Vă invit să înlocuim numele cu lucrurile pe care le reprezintă. Şi adresez această invitaţie (pe care o puteţi exersa chiar şi în intimitate) tuturor celor interesaţi de literatură. S-ar putea să lămurească multe dintre nesiguranţele valorice ale ultimilor ani.

P.S. Sigur că ar mai fi de discutat cum funcţionează „dezbaterile publice”, „cercurile de lectură”, „cenaclurile”, „canonizarea şcolară”, „iluzia românească alternative” dar pentru asta mă bazez pe cei care vor citi acest text.