Despre orice poezie obţii foarte repede o părere: e bună, proastă sau interesantă. În cazul poeziei, însă, judecăţile de valoare suspendă orice discuţie. De aceea, cele mai multe texte critice referitoare la poezie fie excelează în volute printre termenii clasici ai figurilor de stil, fie se străduiesc să justifice nişte judecăţi de valoare. Cea mai mare dezamăgire mi-o provoacă, în schimb, argumentaţiile străvezii pe care au început să le aibă pînă şi cronicile negative. Seamănă teribil cu scuzele mincinoase ale politicienilor. Şi nu doar critica pare să fi pierdut legătura cu poezia, ci şi editurile mai mult sau mai puţin specializate în publicarea poeziei.
Money is a kind of poetry (Wallace Stevens)
Dincolo de sfaturile pe care le găseşti pe toate drumurile despre cum să scrii şi cum să nu scrii poezie, un lucru poţi să fii sigur că o să auzi de la orice editor de poezie: poezia nu se vinde. Am auzit acest lucru la tot felul de festivaluri, de întîlniri mai mult sau mai puţin oficiale.
Fie că este vorba despre piaţa de carte britanică ori despre „Marché de la poésie“, evenimentul anual parizian, cifrele sînt asemănătoare. Tirajele medii pentru poezie sînt de 300 de exemplare.

La standurile de poezie de la „Marché de la poésie“ un răspuns se încăpăţîna să revină la întrebarea mea legată de tirajele celor mai spectaculoase cărţi: de la 30 la 5 exemplare!
Atunci cînd o editură publică un volum de poezie se înţelege că a selectat şi garantează pentru calitatea a ceea ce publică. În România această selecţie are o problemă. Atunci cînd sînt publicate genuri amestecate de poezie, cînd promovarea făcută volumelor lansate este minimă, nu poţi să spui că se adresează vreunui public anume. Selecţia se face pentru autori, nu pentru cititori.
essere/con te e contro di te (Pier Paolo Pasolini)
Paradoxal, chiar asta este şansa poeziei scrise azi. Pare să fie o dovadă a dezinteresului de care are parte poezia în lumea editorială. De fapt este un indiciu că vitalitatea poeziei trebuie căutată în altă parte. Poezia a evadat din sălile de clasă, birourile sau apartamentele în care editurile înseriază cărţi. Ceea ce se cere recuperat este chiar dimensiunea reală a poeziei. Exilat în zone ale pieţei de carte ori prin apele tulburi ale entertainment-ului, în lumea simplistă a metadiscursurilor educative cititorul de poezie (ca şi poetul) riscă să confunde demersurile acestor domenii cu lectura/trăirea poeziei.
Anul trecut, un poet de la Botoşani, care se zbate pentru organizarea celor mai importante evenimente regulate ale poeziei din România (premiile „Eminescu“ şi Congresul de poezie) a lansat un volum de eseuri şi cronici care arată că sensul poeziei azi este unul accentuat personal şi participativ. Ceea ce m-a cucerit la Cititorul de poezie de Gellu Dorian a fost lectura personală, aplicată la propria biografie, pe care Dorian a ales să o facă pentru poezia contemporană şi dintotdeauna.

Poeticile relaţionale

Instanţa care judecă poezia poate să pară mai subiectivă decît oricînd. Dar asta nu înseamnă arbitrar, ci, dimpotrivă: responsabilitatea celui care alege poezia nu a fost niciodată mai mare decît acum. Toţi respirăm. Foarte puţini sînt cei care pot să ne spună dacă respirăm bine sau nu. Totuşi reuşim să împărtăşim respiraţia. Uneori este mai bine, alteori mai rău. Dar mereu sincer. Ceea ce spui este sensul pe care îl dai respiraţiei tale. Cîteodată reuşeşti chiar să îi inviţi pe ceilalţi să participe la respiraţia ta. Aşa funcţionează relaţionarea poetică.
Poate că este momentul ca poezia să refuze jocul editurilor care nu îi mai caută cititorii. Poezia care mă interesează pe mine asta face. Următorul volum nu îl voi publica la nici una dintre editurile care se găsesc acum în librării. Mi s-ar părea că fac un joc ipocrit al unei pieţe editoriale inerte.
Cei 1500 de cititori garantaţi de conturile mele din reţelele sociale de pe internet sînt o concurenţă căreia cu greu îi pot face faţă ofertele unei edituri româneşti de azi. Textele vor putea să fie citite gratuit. Iar pentru cititorii care sînt în stare să-ţi plătească poezia, cărţile se pot face manual.
Sîntem înconjuraţi de clădiri uriaşe care nu reprezintă nimic. Pentru că nu au fost niciodată locuite, pentru că au fost doar capricii ale unei puteri politice ipocrite, nu s-a putut respira în ele. Pînă acum. Poeticile relaţionale nu sînt nici curent şi nici stil. Sînt un mod de lectură şi scriere a poeziei, o concurenţă pentru orice discurs politic. Pentru că poezia poate şi să nu se mintă.

de aici, suplimentul Observator cultural dedicat Poeticilor cotidianului asta vara.