2. Corpuri – ritualuri & autodefiniri

pentru partea 1 click aici

Poemul gândit organic oferă poetului alternative ale raportării la lume și propria persoană. Pe de o parte sunt definirile prin omogenizarea senzațiilor și trăirilor personale cu elementele lumii. Într-o asemenea variant lumea este o parte integrantă a eului din poem.

Atunci când poemul este asumat de cel care îl scrie încep chinurile autodefinirilor, al identificărilor dintre lumea poetica si contextul personal. Uneori construcția este ușor demonstrativă, apelând la elemente expresive expresioniste care pot să sune cunoscut cititorului de poeme semnate de un clasic al genului ca Georg Trakl (1887-1914). Descendența românească a acestui mod de abordare nu s-a oprit în Blaga, a continuat în textele lui Ion Mureșan (n1955) ori Ioan Es Pop (n1958) coborând pâna la Teodor Dună (n1981) și Claudiu Komartin (n1983). Poemul scris de tânărul(a) concurent(ă) de la licart se numește Eu:“Sunt doar imaginea timpului destinat mie / ce se scurge dintr-un pântec/ devenit miraculos multiplu de etern./ Carne şi gând deghizat în uman/ ce se doreşte a fi sieşi captiv/ în dorinţa-i virgină”. Continuarea poemului schimbă registrul poetic, apelând la trimiteri din geometrie, facând astfel destul de facilă invocarea poeticilor pure inspirate de știință consecrate de Ion Barbu (1895-1961) și Dan Botta (1907-1958) în România ori Paul Valery (1871-1945) în restul Europei, ca spirite protectoare ale poeziei sale: “Sunt fără-nţeles închisă într-un cub/ numit viaţă,/ având misiunea de a-i afla aria/ dar sfârşind prin a-i uita definiţia.”.

În termenii poeziei lui Rainer Maria Rilke (1875-1926), figurile mitologice căpătau participare la realitatea afectivă a trecerii de la secolul XIX la XX. În poemul din 2010, TROCURI & TRUCURI, figurile mitologice sunt înlocuite de figuri ale poveștilor, din televiziune și industria entertainementului: “apoi se recomandă fetiţa cu chibrituri/ încă verde fructul pasiunii ea îl găteşte/ după reţeta lui jamie şi asteaptă apoi să se coacă/ ariadna vrea să devină actriţă mai înainte/ de a o încerca sentimentul de butaforie” pentru a fi integrate în corpul afectiv al unui adolescent contemporan “şi dacă lacrimile i se urcă încet pe obraji/ e semn că în curând o va-nvinge tristeţea/ ea este zăpada călătorind cu telecabina/ spre vârf pentru a deveni avalanşă// întâmplă-mi-te îi spun şi numai apoi/ închid ochii ca un copil care-şi pune o dorinţă//”. Sau simpla combinare a elementelor poetice cu cele de comunicare în masă: “femeia e prima zăpadă/ şi ultimul număr din Vogue”în XX.

Pe de altă parte, lumea devine scena dinamizărilor pe care afectivitatea le poate pune în practică prin poem la nivelul realității.

Așa se face că și mai departe în timp merită căutate influențele pentru textul SINDROMUL IMUNODEFICIENŢEI ASUMATE: “în saloanele de terapie intensivă/ noaptea îngeriţele blonde coboară din icoane/ ca nişte dansatoare la bară/ dintr-o fotografie făcută cu telefonul mobil/ la no limits anul trecut în septembrie(…) mai lasă-mi privirea să îţi paraziteze contururile/ mai lasă-mă să înrădăcinez şi să cresc/ în irisurile tale mai verzi ca o păşune din waterloo/ călăuzeşte-mi palmele pe drumul mătăsii/ până când vor învăţa transhumanţa/ lasă-ţi buzele răcoroase să îmi surprindă/ ca un stetoscop epiderma febrilă/ lasă-ţi coapsele să-mi amprenteze fiecare deget în parte/ lasă-ţi stânga înfrigurata să-mi caute dreapta/ prin buzunarele pline de fiţuici ale uniformei/ să o fac pe tigresa din tine să toarcă/ mai lasă-mă animatoarea animei mele(…)”. Poate efuziunea unui Francois Villon (1431-1463) sa mai fi îndrăznit cu atâta consescvență să adune la un loc elemente aparent de neîmpăcat recuperate în secolul XX cu instrumentele suprarealiștilor extremi ca Antonin Artaud (1896-1948) ori Andre Breton (1896-1966). Pentru că am pomenit de suprarealism, poate fi recunoscută și continuarea visătoare a liniei curate lăsate de lectura lui Gellu Naum în limba română: “suflu/ până ies fluturi din tine/ /de pe bancheta din spate se văd// Jasmine are18 ani/ şi n-a iubit pe nimeni/prietenii/ ei miros a lămâi/ ca într-o ceainărie/ de pe bulevard/ râde la păsări/gura ei e/ o fereastră deschisă//” Astfel se întâmplă în Autocunoaştere, un poem care pornește suprarealist pentru a se dizolva într-o melodramă a cotidianului demnă de Jacques Prevert (1900-1977): “în zilele mai bune/ manâncă bomboane fondante/ şi uită/ că picioarele ei/ au dispărut demult/ într-o gară.” Iar de aici demersul poetic își poate permite orice, chiar și cataclisme afective pe cheltuiala corporalității obiective: “Străzile oraşului erau pline de cenuşă şi / fumul se ridicase deasupra ca o cupolă uriaşă, un arc frânt peste/ lume./ Zăream ochii nebunilor urmărindu-mă cu spaimă şi caruselul/ nu mai avea de mult paznic./ Încă un/ copil zăcea azi /mort sub roţile de metal./ Otrăviţi cu cianură,/ toţi pruncii din lume erau deopzitaţi în/ pungi / de plastic./ Bâtrânii mureau în cuşti /de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni.” (Supradoze de realitate)

Alteori, lumea rămâne neschimbată dar individualitatea se reorganizează după reperele definite poetic. Cotidianul nespectaculos furnizează și subiectul din poemul o stradă lungă şi nimic mai mult, unde ritualul amintirii este pus să dinamizeze regulile percepției pentru transcenderea unei poetici minimaliste: “# dimineaţa/ inima ta e cât/ o păstaie #// se întâmplă să mă gândesc/ la tine/ ca la un oraş mare/ clipesc/ şi nu mai contează/ că n-ai vrut niciodată/ să-ţi pui dorinţe/ (…) în rest/ nimic nou/ număr femeile care/ traversează strada/ eu stau lângă ele/ şi în cele din urmă adorm//”. În același fel în care un poet contemporan ca Bernard Noel (n1930) contrapune senzațiilor tactile explozii senzuale și ritualuri ale transformării pentru a hiperboliza micile elemente decupate din realitate, și poetul aflat la primele poeme a învățat să arunce efuziunea sentimentală peste limitele așteptărilor: “eram un pic mai curajoasă atunci/ -nu ştiam ce e aia inimă-/ îmi luai mâinile într-ale tale şi spuneai că îţi plac unghiile mele/ pline de nisip îmi simţeam obrajii roşii/ când vedeam mâinile mele murdare/ voiam să-i strig pe toţi tipii la care visam/ când eram cu tine gândeam în păcate//”.

Sau prin respirația impusă în poezia românească de Mircea Ivănescu (n1931) cu introducerea elementelor fictive în context familiar, pulsând de realitate caldă, umană. Cum o găsim în prelucrarea poate involuntară a unui tânăr autor în Nevroză, partea 18, unde elementele banale sunt folosite ca substanță care să transforme necorporalul în obiect concret: “În mintea-mi suprapopulată nu/ mai ai şi tu loc, dar aşteaptă!/ mi-a apărut o gaură-n ciorap./ O s-o astup cu gânduri despre tine/ Poate-mi ţin de cald.”

Și uneori este surprinsă chiar clipa dinaintea oricărei transformări cum se întâmplă în Edison e de vină (Dumnezeu vorbește): “în tine e Nietzsche un alt Iisus o altă cale/ e o chestiune de timp/ păi da doamne așa e mereu ce să ne mai ascundem sub sintagme/ optimiste it is sheer nonsense fiecare cu paradigma proprie/ am printre dinți cuvinte ce conțin ironithol cinithol/ mi-s copilul adolescent ce se pupă pe gură cu/ literatura salvează-te oamenii mor sub diferite forme”, parcă pornind pe urmele lui Konstantin Kavafis (1863-1933) pentru recuperarea vitalității poetice a civilizației.

Dar disponibilitatea pe care o arată poeții tineri pentru reluarea traseelor poetice consecrate trece și prin limbajul religios ca la între două citate despre fericire: “Şi e întotdeauna mai mult decât iubire,/ e Dumnezeu trăgând cu urechea de după uşă,/ e Dumnezeu ţinându-şi respiraţia să nu-L auzim şi-atunci/ bat sub stern paşii unei dansatoare de cabaret…// ” sau “Puteam să fiu un punct îndepărtat de pe cer/ Sau un pistrui de pe faţa lui Dumnezeu./ Eu vedeam în forma ta slab definită/ Înotând viguros îngeri adolescenţi,/ Găşti sfinte de serafimi rebeli/ Şi cercurile lui Saturn la încheieturile lor.” în Mă gândeam c-ai vrea să știi). Referința la spiritualitatea poemelor lui Vasile Voiculescu (1884-1963) se impune dar trebuie să ne amintim și că începuturile poeziei culte spaniole sunt legate și de poemele mistice scrise de San Juan de la Cruz (1542-1591) despre contopirea sufletului cu Dumnezeu din condiția trupească până la revelație. Poemul valeriu e mereu singur şi gol trasează limitele individului în corporalitatea sa negociată social, emoțional și spiritual cu aceleași vămi dureroase ca și o revelație biblică: “în baie sunt mereu singur şi nu mă simt deloc aşa/ e ca şi cum aş fi la o bere cu prietenii/ sunt gol şi mi se vede coasta deformată dar/ nu mi-e ruşine// (…) atunci sunt sincer şi plin de păcate/ îmi cer iertare/ că sunt mincinos şi încăpăţânat/ că nu mai cred în dumnezeu ca atunci când eram mic/ şi mă iert (…)/ şi/ tot/ aşa/ acum mergi în baie şi uită-te în oglindă/ (…) sunt frumos şi mă iubesc şi/ ştefu mă iubeşte şi/ toţi mă iubiţi/ e ca un cutremur// de frică// îmi rup pielea de pe picioare şi mă leg/ cu ea la ochi//”. Și apare chiar și o perspectivă în felul ei perfectă cu elementele misticii negative orientate spre detaliul unui singur pas “nu calc raza/ nu mă leg la ochi/ nici la nas ori la încheietură/ nu am nimic cu cireşele sălbăticite în ceai,/ jungle/ de arome/ pojghiţa literei S din fumul tatuat de ger/ deasupra porumbelului/ fularul duhnind a lumină orbitoare/ a jazz şi-a somnifere// nu am nimic/ nici nu sorb umbrele care-mi îngheaţă/ sub pleoapa stângă/ dar ele toate/ mă calca mă leagă mă sorb/ la fiecare tresăltare a vidului/ dintre talpă şi zăpadă”.

Decupajul poetic este redesoperit la mai bine de 50 de ani de la teoretizarea versului proiectiv de către Charles Olson (1910-1970) pornind de la redarea mersului într-o oglindă vegetală “-au tăiat să vadă câţi ani are;/ n-au aflat./ inelele lui se învârteau nebuneşte,/ marcând din loc în loc/ clipele când îmi odihneam oboseala/ negând afirmativ,/ negând viaţa.//” (A fost, de fapt, întotdeauna vorba despre vară)

Și biografia poetică a trebuit să depășească formula consacrată de un alt American, Frank OHara (1926-1966) prin personismul său, așa că se apelează tot mai mult la mijloace de asumare a realului ca mijloc de expresie a personalității și, în același timp, ca influență poetică. la ora asta nu se vine acasă este unul din poemele care transpun în poezie un tablou urban transformat în poligon expresiv: “în faţa blocului sunt mereu/ două bănci/ stau noaptea când vin acasă înainte/ să intru în casă/ luminile se sting/ una/ câte/ una/ blocurile se învelesc cu nailon/ oamenii dorm/ mă visează ca un om bun/”. Și treptat se ajunge la un joc pe butoanele dispozitivului de comunicare: “plec ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat/ interfonul se joacă cu mine şi/ eu mă joc cu el #05/ #33/ #04/ ca la jocurile de noroc”. Același mecanism îl sondează o poetă chineză contemmporană, Cao Shuying (n 1979) folosind cubul rubik pentru un ritual de desemnare prin culori a părților corpului, limbajului și vieții. Tot o referință din poezia chineză contemporană atrage și départs. aşa ne-am despărţit ultima dată cu definirile afective repetate: “# să arunci cu bulgări de zăpadă în cineva/ e ca şi cum i-ai spune te iubesc #// e stupid cum ţipi la mine de fiecare dată/ când nu răspund la telefon// şi// e stupid cum ţipi la mine de fiecare dată/ când răspund la telefon// okok// (…)// oamenii sunt atât de fericiţi/ că/ îţi vine să ţipi/ şi tu stai cu curul pe bordură/ singur//”. De data aceasta ritualul expresiv este punctat de gesture și ipostaze ale comunicării banale deturnate în declarații ale sentimentelor de apropiere/ îndepărtare. Cam în aceeași zonă au loc și demersurile unei Zhao Xia (n1974) care reformulează datele unui Crăciun european cu elementele imaginarului afectiv de astăzi. Și iată și referința adolescentului în limba română pentru sărbătoarea de iarnă de astăzi în cine vrea să arunce cu bulgări de zăpadă în mine: “în fiecare an de crăciun oamenii se joacă de-a// mama/ tata/ şi copilul// dacă e cineva dispus să mă înveţe/ şi pe mine jocul ăsta/ să dea un buzz/ să mă sune/ să arunce/ cu bulgări de zăpadă în mine//(…) să arunce cu mine în bulgării de zăpadă/ e mai uşor/ pe bune/ şi e distractiv/ îi las să facă orice numai/ să mă primească şi pe mine într-un joc/ de-ăsta de crăciun”. La fel de radical este poetul liceean din de fiecare dată când îmi spui te urăsc mă tund. Aici efuziunea sentimentală este dublată de mici ritualuri corporale: “tu nu mă iubeşti/ când începe şcoala sau când am gripă/ şi/ când am părul mare// simt un gol în stomac/ / învârte-te şi/ ţipă/ ai voie să păstrezi două cuvinte/ închide un ochi şi/ clipeşte cu celălalt/ dar taci/ acum/ spui// stomacul meu e gol/ /toate chestiile astea sunt degeaba/ serios”.

Sau pentru cealaltă sărbătoare creștină în Pascală se reorientează colindele metaforice impuse de Nichita Stănescu (1933-1983) spre o poetică a materiei concrete și mai puțin a metaforei: “Oaia neagră e un nor/ Greu de lapte/ Ca de ploaie tristă.// Mieii fulgi, uşor/ Alunecând/ Spre stâna./ Inima lor/ Din lâna,/ Sângele lor/ Din lapte/ Cald, roşu.// Apoi unii în alţii,/ Flori de gheaţă/ Pe fereastra ierbii./ Sufletul lor/ Moale/ De urdă// Nu mai e./”

Și pentru a continua referința la poezia celei mai recente promoții din China trebuie pomenit Han Bo (n 1973) pentru care tăietura versului este însoțită de gesticulația întregii lumi mai mult sau mai puțin agresivă. Demersul îl regăsim și în poemul dau cu poezia mea de toţi pereţii: “# folosesc poezia ca pe o plapumă mă învelesc cu ea noaptea şi/ în zilele în care nu am căldură #// (…) totul capătă un sens mişto pentru că/ tot ce am scris până acum e o minciună mare şi lată/ şi asta îmi place/ // dau cu poezia mea de toţi pereţii/ mă urc pe dulap şi/ sar peste ea/ // acum versurile arată ca nişte rufe/ puse la uscat/ ca un geam prin care mă văd toţi oamenii şi/ sunt gol/ puşcă/ mama ţipă să mă îmbrac/ okokok// de azi/ în poezia mea/ oamenii vor alerga/ dintr-/ o parte în alta/ fără să ştie/ de ce/ vor plânge şi vor râde în acelaşi timp/ vor fi fericiţi şi/ eu o să fiu fericit atât de fericit că/ îmi vine să plâng//”.

Lejeritatea cu care unele poeme din acest an redau situații tensionate prin corespondențe între corp, funcții fiziologice și elemente obiective, obiecte mici sau expresii faciale este o proprietate pe care poezia ultimilor 30 de ani a sondat-o atât în vestul Europei unde minimalismul francez aproape că a pierdut simțul măsurii sub fascinația acestei procedure cât și în ironia poeziei britanice din anii 90. Mai mult, acest mod de a face sentimentalismul suportabil este cultivat și în Ungaria de poeți contemporani ca Andras Gerevich (n1976) sau Adam Mestyan (n1979), care au mers mai departe subminând chiar și ironia pentru a obține un efect organic al poemului. Subminarea subminării o surprinde și poetul(a) care a scris mă plouă-n mâini prin buzunare: “pe o vreme ca asta mi-amorţesc hainele/ cu-atâta convingere/ cum să-ţi mai spun că/ nu îndrăznesc să te/ privesc/ decât ca pe o schiţă stângace/ şi atunci soldăţei de plumb mi-acaparează/ buza inferioară / mi-acaparează buza superioară/ două fronturi de luptă perfecte/ păcat că din chinurile naşterii/ ies cuvinte atât de demne de dispreţ/ c-aş prefera să le înghit”. Și chiar mai abrupt pentru SH: “o amintire dezacordată cu gust de jeleu galben are vârfurile despicate şi/ urlă poveşti despre un luceafăr murdar care mă îmblânzea în fiecare seară/ când mi-era sete de tine tata are sufletul cârpit cu aripi de liliac şi mă iubeşte//” și fragmente: “bunica nu doarme ascultă cum în fiecare/ seară serafimii aruncă şmocuri de psalmi ce-i găuresc// arterele//”.

Sabotarea percepției este dublată alteori de recompunerea lumii după reguli afective personale: “Să nu traversez niciodată-/ Daca pe trotuarul celălalt:/ Mă va aştepta un bătrân cu degetele pline de/ Tăieturi/ care îmi va întinde mâna?// Apoi culoarea se schimbă-/ Maria ţipă şi dispare./ Maria însă, deşi nu m-a văzut niciodată/ culege o bucată de sfoară/ cu care/ îmi leagă mâinile de ochi.//”(maria şi Maria). Sau în Pomană [am dat colţul…]: “eu îi îngrop între degete/ capricii./ firul de păr răzleţ./ priviri frânte./ chiar şi/ parfumul stins din haine./ ca un mănunchi de monede/ lăsate cu giumbuşliucuri metalice/ în cutia de carton/ de la picioarele-i desculţe.”. Această fixare asupra mâinii este dusă chiar mai departe în PostScriptum, unde palma este elementul de trecere între copil care resimte trecerea timpului și bunică: “Viaţa calcă pe mine ca tinerii de Revelion pe Bulevardul Unirii;/ Soarele nu mă mai iubeşte şi nu mă mai gândesc la tine,/ ci doar uneori la Kamil/ mama/ tata/ Mihai/ Vlad / Liza şi/ toate degetele mele se fac mere otrăvite; oglinda nu îmi mai răspunde,/ capetele oamenilor se întorc sistematic în urma mea ca timpul în palma bunicii./ Iarna face exerciţii fizice, trage de crengi ca regretul de mine,/ Dimineţile sunt din ce în ce mai greoaie, simt că îmbătrânesc,/ se întorc de pe o parte pe alta şi suflă ca toţi oamenii/ care nu mor împuşcaţi/ înecaţi/ spânzuraţi/ electrocutaţi sau din dragoste./ Bunica se sprijină de salcâm ca de pieptul bunicului/ şi tu nu mă mai vezi în elevele zâmbitoare de la metrou.//”

Sigur că referințele identificate aici nu sunt întotdeauna cătate de cel care scrie astăzi poezie și, de multe ori sunt sigur ca nici măcar nu sunt în bagajul de lecturi al autorilor. Nici nu este nevoie. Este vorba despre ceea ce mai demult se numea un spirit al vremii. Aceasta face ca indifferent de situare geografica și background cultural, demersul artistic să se confrunte cu probleme asemănătoare. Nu doar cei pe care îi citești sunt contemporanii tăi, ci și, mai ales, cei cu care scrii (conștient sau inconștient). “stâlpii de electricitate n-au avut niciodată/ inocenţa vesperală a unei umbreluţe de damă/ inundată de apă./(…) ei se-ngrijesc doar de goliciunea/ tâmplelor electrice,/ care seamănă noaptea/ cu sticla de ceas,/ virgină.//” scrie în Solitudine electrică de grad necunoscut chiar și fără să bănuiască faptul că imaginarul exotic al adolescenței a fost materia primă folosită de polonezul Tomasz Rozycki (n.1970) în volumul său din 2007, “Colonii”.

Entuziasmantă este în schimb formula prin care se depășește blocajul intertextual, personajele literare invocate fiind concretizate în poeme care infuzează realitate convenției cititor-personaj: “şi un scaun ar geme/ de singurătate/ în garsoniera lui în stil praghez./ nu-şi depozitează decât/ în şoaptă/ câte o prietenă mică şi mută/ sub covorul persan.// şi o linişte mă trimite/ acasă.//(…) şi cine poate crede că eu sunt îmbrăcată peste/ blugi cu o rochie de mireasă. dansez până/ mă apucă iar privitul.//(…) şi stau trează şi holden caufield sparge/ uşi după uşi. azi mă tund. îmi iau oglindă mare şi/ mă tund.//” (aşteptându-l pe holden). Până și căutările sunt formulate poetic în termini de regăsire “urmele tale le găsesc/ pe fiecare chip de om/ un ochi încă unul/ o buză încă una/ (…)/ urmele tale le-au/ desenat copii cu creta/ pe asflatul nebuniei mele” (Căutare).

Poemul ajunge să funcționeze ca un adevărat corp ale cărui organe sunt stabilite treptat, integrand funcțional alte persoane, obiecte și chiar părți din orașe.

(va continua)