„În prefaţa la ediţia a noua a celebrei sale „Structura liricii moderne”, Hugo Friedrich observa, după 1950, o „schimbare de direcţie” în evoluţia poeziei. Desigur, prins în „ideologia” şi practica poeziei moderne, Friedrich defineşte noile fenomene ca fiind o destindere, o renunţare la valorile Înalte ale poeziei, o întoarcere, sensibilă pe alocuri, la o lirică mai umană, mai personală.

Fenomenul în cauză este însă, mult mai complex şi constituie nu o „pierdere” în cadrul poeziei ci o schimbare de epistemă poetică, trecerea la un nou „moment” al poeziei. Desigur, nu e vorba de o trecere bruscă, nici măcar de o negare a valorilor poeziei (nu şi ale poeticii) anterioare, ci o deplasare de accent: de pe autoreflexie pe referenţial, de pe „imaginar” pe „real”, de la valorile scriiturii la valorile comunicării etc.

Noua poezie (sau vârstă poetică) e, desigur, greu definibilă, fie şi pentru că, direcţiile non-moderniste care coexistă, la ora actuală în poezie, nu sunt toate viabile şi cu adevărat fertile. Mai mult, însuşi conceptul de lirică modernă, e o creaţie tardivă a teoreticienilor care – când modernismul era, practic, epuizat – au selectat numele şi elementele esenţiale, definitorii pentru direcţia poetică majoră – a unei anume epoci. Fiindcă, altfel, între 1850 şi 1950 am avut zeci de curente, cu zeci de denumiri: parnasianism, simbolism, prerafaelitism, imagism, futurism, constructivism, dadaism, suprarealism, ultraism etc. Şi încă: există cel puţin şase poeţi majori ai respectivei perioade care nu pot fi încadraţi în modernism (aşa cum îl înţelege Hugo Friedrich) – Kavafis, Brecht, Pound, Bacovia, Maiakovski, W. Whitman.

Încercând, acum câţiva ani, să definesc noua epistemă a poeziei, am avansat două aproximaţii: poezia cotidianului şi noul antropocentrism. Cred că e cazul să mă opresc asupra lor. Prin poezia cotidianului înţelegem – spre deosebire de mulţi dintre cei care au preluat şi folosit sintagma – nu atât o poezie a ceea ce ţi se întâmplă zilnic, ci o poezie pentru care metafizicul nu există decât în realul de zi cu zi. O poezie care nu caută sacrul în zone trans-mundane, ci chiar în profan. Această deplasare de accent a poeziei mi se pare izomorfă cu deplasarea generală a viziunii noastre asupra lumii, a înţelegerii raporturilor noastre cu lumea. Pentru înaintaşii noştri existau un timp sacru şi existau spaţii sacre. Poezia modernă a fost (cel puţin aşa susţine Valery) un fel de încercare de a se substitui religiozităţii aflate în degradare continuă. Dar sentimentul religios e legat de sentimentul metafizic al existenţei unui spaţiu sacru şi al unui timp sacru (proiectat în eternitate): pentru poezia modernă spaţiul sacru e imaginarul (şi/sau/cu ajutorul limbajului); timpul „suspendat” al poeziei moderne (atemporal) e identic timpului sacru. (Aşa văzută, cartea lui Mallarme e o scriptură, e Textul).

Poezia cotidianului înseamnă tocmai negarea acestor „postulate” fundamentale ale modernismului: în locul atemporalului, timpul perisabil (şi „amorf”) al vieţii cotidiene; în locul spaţiului „pur”, necontigent al „jocului secund”, spaţiul profan al existenţei obişnuite; în locul transcendenţei goale, o imanenţă „plină” (de obiecte, întâmplări, senzaţii etc.)

(…)

La 1950 „jocurile” erau însă clare. Ce-i rămânea poeziei? Nimic. Adică totul: omul „concret” şi „incongruent”, „uman” şi „real” în ireductibilitatea sa: între şi dincolo de ştiinţele umane şi de ştiinţele naturii. Omul care are şi forţă de producţie şi funcţie socială, şi eu-supraeu şi organism şi generator-generat de limbaj/mit şi, şi, şi…

Şi poeţii au luat-o de la început. Privindu-se pe sine, privind în jur: mai emiţând o sintagmă, mai povestind o întâmplare; schimbând registrele, tehnicile poetice; mai profetizând, mai ironizând ce păreau ca profetizează, „angajându-se” în realitate apoi „retrăgându-se”; refuzând să vorbească în numele altora şi trezindu-se că trebuie să vorbească nu numai celorlalţi ci şi în locul celorlalţi (care, poate, simt la fel, dar sunt incapabili să depăşească barierele de tot felul pentru a se exprima), iar tăcând, iar scriind ş.a.m.d. Iată un posibil portret robot pentru poeţi ca R. Lowell, J. Berryman, A. Vosnesenski, beatnicii, Enzensberger etc. Poeţi care mi se par – fiecare în felul său – „pionierii” noului antropocentrism.

Încercam, cândva, să îmi lămuresc funcţia socială a poeziei: ea îmi părea o „contrabalansare” a tendinţelor dominante, esenţial într-o anume epocă. Poate e şi asta, poate e şi ce scrie Eliot în celebrul său eseu „pe temă dată”, poate că poezia e cel mai puternic instrument de explorare a realităţii (interioare şi exterioare omului). E, însă, în mod sigur, o eternă Cenuşereasă; când prinţul vine să o ia de soţie, constatând că doar ei i se potriveşte condurul, ea, Cenuşereasa, are la activ ani lungi de „robie”; a cusut zeci de rochii masterei şi fiicelor acesteia, a ales grâul de cenuşă, mazărea de linte şi aşa mai departe. Dacă timp de 100 de ani poezia a trăit îmbrăcându-se pe ascuns în rochiile din coaja de nucă a imaginaţiei, de 30 de ani (şi cine ştie câţi de aici înainte) poezia şi-a luat în serios rolul de „fată bună, harnică şi modestă” într-o casă în care – ca întotdeauna – maştera e cea care are ultimul cuvânt. (În timp ce surorile-i cele slute – boite şi împopoţonate – se tot înghesuie să fie luate în seamă). Fără a renunţa, desigur, să dorească „întâlnirea” finală cu prinţul sensibil şi bun şi frumos. Să viseze că, într-o zi, va străluci la Marele Bal. Că va fi regină. Cum a mai fost, cum este, de fapt chiar dacă nimeni nu pare să observe.

Cum se succed teoriile (şi practicile) poetice? Imaginea curentă e fie una „organică” (sau didactică), în sensul că fiecare mişcare poetică majoră (romantism, clasicism, modernism) se naşte din cea care o precede, prin contestaţie, de obicei, dar – în ultimă instanţă – alăturându-se acesteia ca moment al unei evoluţii „necesare”, cu „sens”, fie uns „structurală” – prezenteizată, în care întreagă evoluţia poeziei are sens doar din perspectiva prezentului, adică tot ce a existat e o anticipare a felului actual de a face poezie. Tot ce nu încape în „modelul” – considerat fundamental – al prezentului, nu mai e poezie „vie”, ci „istoricizată” – a ieşit din teritoriul esteticului pentru a intra într-un fel de muzeu cultural. Poziţia lui Eliot e – în problemă – una foarte ingenioasă, de „împăcare” a celor două perspective: orice operă (curent) cu adevărat valoroasă se alătură celorlalte (se înscrie în tradiţie) dar modificând-o în totalitate (dar şi în detaliu).”

Alexandru Musina in Echinox

foto Alexandru Seres 2008