Zâmbim, pentru că vorbim din exterior. Criza prin care trece Uniunea Scriitorilor este întâmpinată de unii cu satisfacție, de alții cu blazare. Președintele instituției, probabil conștient de faptul că nici măcar nu se întrevede vreo alternativă la conducerea organizației, a reușit să modifice până și statutul Uniunii pentru a-și oferi încă un mandat.
Faptul că, în ultimii ani, premiile oferite de Uniunea pe care o conduce au reușit să nu mai aibă absolut nicio relevanță nu i se poate reproșa în mod exclusiv. De altfel, nici alte premii literare nu au mai reușit să impună nicio carte în această perioadă, nici măcar atunci când aceeași carte a adunat câte trei-patru premii, semn al unui fel de unanimitate a părerilor privind valoarea prozei sau poeziei azi, dar și al lipsei de instrumente relevante pentru acest gen de judecată.
Este suficient să citești în ce fel sunt prezentate proiectele de promovare a literaturii pe care se angajează Uniunea să le susțină: mici călătorii, mici lecturi, mici premii și chermeze, de obicei fără niciun impact în afara glumelor condescendente (sigur, se poate remarca și faptul că filiale locale precum cea de la Cluj, Timișoara sau cea din Craiova sunt excepții de la această regulă). Nici măcar atunci când președintele Uniunii, însuși, își pune obrazul pentru o manifestarea mai amplă precum Gala Poeziei la Ateneu, respectiva poveste nu este nici anunțată și nici reflectată altfel decât ca un pomelnic de nume și alegeri fără niciun fel de recunoaștere explicită a importanței pe care o are scrisul fiecăruia dintre cei invitați. Lipsa de interes pentru ceea ce scriu membrii organizației a fost evidentă și în acest an, când, obligată să își apere imaginea, Uniunea s-a văzut datoare să răspundă unui articol răutăcios recunoscând faptul că sunt și scriitori slabi în rândurile ei. Dacă măcar unul dintre cei care se ocupă ce această organizație ar fi avut cel mai mic interes pentru ceea ce scriu acei autori, și-ar fi dat seama că rostul lor este să asigure un context fertil chiar și pentru ei, nu să emită judecăți de valoare pe baza unor fantezii moraliste.
De aceea, criza despre care vorbim nu este neapărat a unei organizații sau a unui om, și nici măcar a unui domeniu. Este criza unei viziuni. Criza acelei concepții care vede scrisul ca o galerie de poze nostalgice, ca listă de nume care reprezintă ceva ca indivizi în loc să exprime sau să convingă prin ceea ce scriu. Și ceea ce este cel mai trist este faptul că mulți dintre cei care sunt tratați în acest fel chiar spun sau au spus lucruri puternice în ceea ce lasă între pagini. Doar că este mult mai sigur să fie reduși la simboluri ale unei practici străvechi: idolatria.
Când revistele Uniunii au fost amenințate cu dispariția, nicio vorbă nu s-a auzit privind managementul deficitar, totul a fost rezervat pentru obligația autorităților de a lustrui simboluri. Și, iarăși, aceasta nu este o eroare personală a unui om, în orice funcție ar fi el. Am remarcat o adevărată pasiune pentru acest lucru: orice fel de președinte (al unei banale uniuni, al unui partid sau al țării), ba chiar și cei care își doresc acest post, nu obosesc să repete calitatea de simbol pe care o deține funcția respectivă. Am fost invitați la cursuri rapide de trafic de influență, la găști puse pe răfuieli personale, la vânători de vrăjitoare care nu vorbeau frumos ori nu își făceau crucea cum trebuie. Nici măcar unul dintre aceste acte nu a limpezit dialogul cultural pe care pretindeți că îl promovați. Dar obsesia pentru cultivarea simbolurilor este, în felul ei, o viziune.
Partea ironică atunci când este vorba despre simboluri este că, mai devreme ori mai târziu, ele își pierd sensul și rămân niște bolovani pe deal. Iar pentru niște bolovani pe deal, nimic nu este mai periculos decât orice fel de muncă cinstită cu rezultate cuantificabile. Desigur, puteți să aruncați cu metri cubi de cărți, puteți să vă spargeți în diplome și premii, puteți să cereți să vi se spună maeștri, dar cât de suspect este un asemenea titlu într-un context pe care l-ați ticluit numai pentru împărțirea în rate a judecăților de valoare?! Știu, nu este vina nimănui. Dar, dacă sunteți (sau ați fost) atât de buni… de ce trebuie să refacem acum totul de la 0?! Care tot? Realitatea scrisului, relația pe care reușitele în domeniu o au până și cu însăilările de cuvinte de pe conservele de pește. Numai pe președinții de scară ne putem baza, ei nu au pretenția că reprezintă nimic, își fac treaba mai bine sau mai rău și atât. Zâmbim, mai ales că unii dintre noi o să murim mai repede decât ceilalți și micile ritualuri de sanctificare pe care le-ați avut în vedere vor deveni la fel de inutile un ciorap de urzici (dar mai rapid și cu și mai puțin sens). Nu doar pentru că vorbim din exterior (în fond nu m-aș gândi niciodată să îi cer unui scriitor să fie membrul meu ca să îmi dovedească în ce fel mă înșel) zâmbim.