Arhive etichete: literatura

Codul roșu durează mai mult în literaturi decât în meteo

Codul roșu durează mai mult când e vorba de literatură. Asta îmi tot vine în minte de când aud de avertizarea meteo din aceste zile.

Poate și pentru că mă prinde pe finalul zilelor FILIT Chișinău și inițial părea că mă privește mai puțin. Dar acum, înainte să plec spre aeroport, îmi dau seama că nu avea cum să nu mă privească.

Colegii mei de la Aleph News au spus povestea meteo a zilelor de sâmbătă, duminică și luni aici. Eu mă tot învârt în zona literară a problemei. Pentru că am tot vizitat zilele astea perspectivele paralele legate de aceleași evenimente. De exemplu cum este în România Adrian Păunescu irelevant azi ca poet și cât de important rămâne în Moldova. Și auzind elevii de la Liceul Ion Creangă din Chișinău cântând o melodie pe versuri de Nicolae Dabija mi-am dat seama că e posibil să fie recuperat și poetul de la Bârca pentru România. Pentru că avem puțini autori care să poată să îți facă legătura cu literatura basarabeană. Iar Păunescu s-ar putea să fi trecut de propriul său cod roșu. Dar abia când descoperi cât de tare se schimbă perspectiva atunci când contextul este diferit… realizezi că promotorul de la Flacăra s-ar putea să fi fost unul dintre punctele fixe în raportul poeziei scrise în română de o parte și de alta a Prutului. Aș discuta și despre măsura covârșitoare în care influența poetică a funcționat dinspre autorii basarabeni spre cunoscutele lui poeme.

În materie de vreme codul roșu poate să treacă în portocaliu și galben. Dar când e vorba de literatură e mult mai discutabilă condiția avertismentelor. Iar discutabilul durează mult mai mult. Sigur, e și mai geu să te nimerești în mijlocul vijeliei. Iar dacă nu te prinde furtuna s-ar putea să ai impresia că nu e nimic grav la mijloc. Totuși aproape mereu e ceva grav în domeniu. Iar zilele astea la Chișinău mi-au arătat și ce obișnuiți trebuie să fie elevii de aici să li se dea lecții. Aș putea să pun pe puncte câte lucruri am găsit aici care par să meargă mai bine decât oriunde altundeva. De exemplu: Când ați văzut ultima dată o sală de elevi, undeva în jur de 100, care vine fiecare cu volumul unui autor în mână. Iar volumele nu doar că au semne colorate în urma lecturii dar sunt însoțite de caiete de lectură cu scheme și liste de evenimente, interacțiuni și personaje.

Când autorii tineri din Basarabia anilor 90-2000 (Emilian Galaicu-Păun, Vakulovski și Sandu și Mihail, Dumitru Crudu) au început să arate că au cu ce să schimbe perspectiva din România ziceam că e chestie de talent. Dar multe lucruri pe care le consideram cod roșu: sentimentul, temele mari, abia cu ei le-am descoperit iar posibile în scrisul nostru. Acum autori precum Aura Maru, Ioana Isac, Valentina Șcerbani îți arată că atenția orientată spre viața scrisă are repere foarte strâns legate de cei care citesc. Și aici citesc. Radmila Popovici povestea la întâlnirea pe care am avut-o cu ea, Artion Oleacu și Victor Fală în Biblioteca municipală de la Chișinău că spectacolul cu versurile sale călătorește acum în zona rurală din Basarabia. Câți pot spune asta azi în România despre poezia lor?

Poate literatura a fost mereu prima care a arătat că România e cazul să învețe mai multe de la Moldova decât invers. Avertisment blând! Și mulțumirile totale echipei care a făcut din FILIT o experiență complet nouă la Chișinău. Spor!

Gata să fiu „anchetat”

În mod normal nu prea dau curs invitaţiilor de colaborare la anchetele din reviste pentru că nu mi se pare mereu că tema ori întrebările scot ceva relevant de la mine. Iulian Boldea, redactorul şef al revistei Alpha, editată de Institutul de Studii Multiculturale ALPHA la Târgu Mureş, m-a invitat să răspund la ancheta „Memorie, identitate, literatură”, trimiţându-mi o serie de întrebări lămuritoare pentru o parte din ceea ce se întâmplă azi cu literatura&cultura. Postez aici textul pe care îl voi trimite revistei, ca un teaser pentru când va apărea noul număr al publicaţiei pe piaţă.  Acum, textul este dublu față de ceea ce am nevoie să apară în revistă dar vă invit să vedeți de unde pornesc.

 Amintirea oricărui viitor

 http://blog.sharpie.com/2012/03/memory-keepers-daughter/
Memory Keeper by Hanna Agar

Relaţia dintre memorie şi scris a fost tensionată de la început, dacă este să ne luăm după mitologie. Zeii creditaţi cu inventarea scrisului au avut probleme chiar din punctul de vedere al memoriei atunci când au ieşit în faţa colegilor cu noul dispozitiv. Rúnatal este poemul (din Eddele Poetice) care prezintă prin ce trebuie să treacă iniţiatul pentru a dobândi cunoaşterea runelor, caracterele sacre descoperite de Odin: atârnat de copacul sacru timp de nouă zile, iniţiatul este împuns cu o suliţă pentru accesul la memoria pe care personaje legendare au transmis-o în acelaşi fel zeului scandinav. Nici Thot, în mitologia egipteană nu pare să fi avut o soartă mai uşoară atunci când, alături de celelalte arte pe care le inventase, a prezentat zeului Ammon scrisul. Platon notează în „Phaidros” reproşul pe care regele zeilor l-a făcut acestei invenţii care ar fi trebuit să îi ajute pe egipteni să ţină minte mai bine: scrisul va da naştere uitării în sufletele lor, pentru că nu îşi vor mai folosi memoria, se vor baza pe litere exterioare lor şi nu îşi vor mai aminti ei înşişi. Vor auzi multe lucruri dar nu vor învăţa nimic, vor părea atoateştiutori dar nu vor şti mai nimic, vor avea parte doar de aparenţa înţelepciunii dar nu şi realitatea acesteia.

Memorie şi literatură

Chiar și termenul „literatură”, oricât de comun și general acceptat pare, este trecut prin lentilele aceleiași iluzii provocate memoriei de invenția scrisului. Antoine Compagnon remarcă nu doar că Aristotel avertiza, la vremea lui, că nu exista un termen care să se aplice, deopotrivă, prozei, dialogurilor platoniene și compozițiilor în versuri, dar și că termenul „literatură” începe să fie folosit în sensul estetic abia la începutul secolului XIX („Demonul teoriei”, Echinox, Cluj, 2007, p.32). Chiar și dacă vom trece peste faptul că ne amintim destul de rar acest lucru, trebuie să recunoaștem că o istorie întreagă a esteticii construită fără ca teoreticienii să evoce literatura decât în postură gramaticală, ori atât de generală încât să acopere tot ceea ce se poate învăța din cărți (inclusiv matematica- Fontenelle, 1699) lasă urme. Problemă foarte mare nu ar fi dacă, după impunerea romantică a termenului înzestrat brusc cu sensuri spirituale numai bune ca să justifice noua ordine a lumii națiunilor („De la littérature considérée dans ses rapports avec les institutions sociales”, Madame de Staël, 1800) literatura nu ar fi tins să renunțe la conținutul inițial de gestionară a memoriei pentru a se lăsa definită ca literaturizare, artă a dexterității verbale (Gustave Flaubert, 1861, Correspondance, Arvensa editions, 2014, p. 980). Chiar și atunci când ne gândim la importanța pe care un scriitor ca Proust o acordă memoriei, tindem să accentuăm latura literară a demersului său, remarcând mai degrabă nuanțele „plasticității neuronale” („Le sens de la mémoire”, Jean-Yves et Marc Tadié, Gallimard, 1999) sau corporale (Craig Raines, „Look back in wonder”, The Guardian, 5 ianuarie, 2008) asociate procesului psihic. Ar putea și aceasta să fie o împlinire a avertizării puse de Socrate în gura zeului Amon legată de exteriorizarea experienței percepute prin scris și citit. Pierduți în detaliile estetice ajungem foarte greu la viziuni care să poată unifica experiențele noastre chiar și atunci când este vorba numai de poezie. Vorbim, de obicei, despre poezie care aparține unui spațiu lingvistic sau altuia, unei perioade istorice ori pur și simplu unui domeniu strict (poezie erotică, poezie a Primului Război Mondial, avangardă, etc.). Între toate aceste specializări, poeta Carolyn Forche a formulat în 1993 „poezia mărturiei” ca regulă a unei antologii cuprinzătoare pentru secolul XX. Alături de domeniul personal și de cel general, al statului, poeta americană a găsit că este nevoie să fie formulat un al treilea spațiu, socialul, adunând creații poetice semnate de autori care au trecut prin evenimente traumatice (război, detenție, ocupație militară, arest la domiciliu, represiune politică). De la Velimir Hlebnikov până la chinezul Bei Dao, peste 140 de poeți sunt evocați pentru a reda o versiune cutremurătoare a memoriei lumii în secolul XX trecând prin represiunea comunistă în Rusia, abuzurile fasciste sau reprimarea drepturilor civile în China. Citind antologia „Against Forgetting: Twentieth-Century Poetry of Witness” (W. W. Norton & Company, 1993) ai revelația unei dimensiuni pe care esteticul abia poate să o sugereze în cazul unui poem. Continuă lectura Gata să fiu „anchetat”

O întrebare de evaluare națională

De câteva zile nu mai prididește presa cu mirările și amuzamentul revoltat și ușor superior pe marginea răspunsurilor date de absolvenții de clasa a 8a în evaluarea națională la subiectul legat de povestirea unei întâlniri organizate la școală cu un scriitor contemporan.

Voi în clasa a opta ați studiat scriitori contemporani?

Întreb pentru că nu îmi amintesc să fi vazut vreo programa cu așa ceva. Nu de alta, dar mă întreb de unde până unde tot amuzamentul legat de zăpăceala majorității elevilor în legatură cu acest subiect din moment ce nici ministerul invatamantului, nici alte organizatii sau comitete nu stiu sa fi avut altceva decat incercari izolate ( chiar daca punctual reusite) pe tema asta.

Eu si la concursurile de poezie la care vin elevi de pana la liceu, deci unde ar fi vorba despre tineri interesati de domeniu, abia daca gasesc 5-6 copii care sa para a fi citit din ce scriu ceva mai recent de Nichita Stanescu.

Si nu e doar asta dar nici nu prea imi vin in minte cine stie ce scriitori contemporani romani al caror public tinta sa fie tinerii 10-14 ani. Voi?

Nu cred ca la fizica primesc la evaluare subiecte legate de experimentele de la CERN.

Critica imprecației pure

Să demontezi prin imprecații demersurile altora a devenit o normă de comunicare. Vezi politicieni care își aruncă vorbe grele, vedete create pe baza reproșurilor, activiști de toate felurile pierduți în logica usturătoare a pamfletului si asa mai departe. Sigur că nu lipsesc nici legitimările unei tradiții a genului, revendicările stilistice și tot ce e nevoie pentru acreditarea unui comportament. Dar, în final, rămânem cu clișeul.
Și atunci când imprecația devine normă, nici măcar dacă ai dreptate nu mai contează. Nici talentul, nici priceperea din punct de vedere stilistic, nici justețea aprecierilor nu mai ajung să diferențieze (altfel decât literar) un demers justificat de nefericitele exerciții de băgare în seamă. Continuă lectura Critica imprecației pure