Codul roșu durează mai mult când e vorba de literatură. Asta îmi tot vine în minte de când aud de avertizarea meteo din aceste zile.
Poate și pentru că mă prinde pe finalul zilelor FILIT Chișinău și inițial părea că mă privește mai puțin. Dar acum, înainte să plec spre aeroport, îmi dau seama că nu avea cum să nu mă privească.
Colegii mei de la Aleph News au spus povestea meteo a zilelor de sâmbătă, duminică și luni aici. Eu mă tot învârt în zona literară a problemei. Pentru că am tot vizitat zilele astea perspectivele paralele legate de aceleași evenimente. De exemplu cum este în România Adrian Păunescu irelevant azi ca poet și cât de important rămâne în Moldova. Și auzind elevii de la Liceul Ion Creangă din Chișinău cântând o melodie pe versuri de Nicolae Dabija mi-am dat seama că e posibil să fie recuperat și poetul de la Bârca pentru România. Pentru că avem puțini autori care să poată să îți facă legătura cu literatura basarabeană. Iar Păunescu s-ar putea să fi trecut de propriul său cod roșu. Dar abia când descoperi cât de tare se schimbă perspectiva atunci când contextul este diferit… realizezi că promotorul de la Flacăra s-ar putea să fi fost unul dintre punctele fixe în raportul poeziei scrise în română de o parte și de alta a Prutului. Aș discuta și despre măsura covârșitoare în care influența poetică a funcționat dinspre autorii basarabeni spre cunoscutele lui poeme.
În materie de vreme codul roșu poate să treacă în portocaliu și galben. Dar când e vorba de literatură e mult mai discutabilă condiția avertismentelor. Iar discutabilul durează mult mai mult. Sigur, e și mai geu să te nimerești în mijlocul vijeliei. Iar dacă nu te prinde furtuna s-ar putea să ai impresia că nu e nimic grav la mijloc. Totuși aproape mereu e ceva grav în domeniu. Iar zilele astea la Chișinău mi-au arătat și ce obișnuiți trebuie să fie elevii de aici să li se dea lecții. Aș putea să pun pe puncte câte lucruri am găsit aici care par să meargă mai bine decât oriunde altundeva. De exemplu: Când ați văzut ultima dată o sală de elevi, undeva în jur de 100, care vine fiecare cu volumul unui autor în mână. Iar volumele nu doar că au semne colorate în urma lecturii dar sunt însoțite de caiete de lectură cu scheme și liste de evenimente, interacțiuni și personaje.
Când autorii tineri din Basarabia anilor 90-2000 (Emilian Galaicu-Păun, Vakulovski și Sandu și Mihail, Dumitru Crudu) au început să arate că au cu ce să schimbe perspectiva din România ziceam că e chestie de talent. Dar multe lucruri pe care le consideram cod roșu: sentimentul, temele mari, abia cu ei le-am descoperit iar posibile în scrisul nostru. Acum autori precum Aura Maru, Ioana Isac, Valentina Șcerbani îți arată că atenția orientată spre viața scrisă are repere foarte strâns legate de cei care citesc. Și aici citesc. Radmila Popovici povestea la întâlnirea pe care am avut-o cu ea, Artion Oleacu și Victor Fală în Biblioteca municipală de la Chișinău că spectacolul cu versurile sale călătorește acum în zona rurală din Basarabia. Câți pot spune asta azi în România despre poezia lor?
Poate literatura a fost mereu prima care a arătat că România e cazul să învețe mai multe de la Moldova decât invers. Avertisment blând! Și mulțumirile totale echipei care a făcut din FILIT o experiență complet nouă la Chișinău. Spor!