Cu cine se contrazice Nicolae Manolescu

La mai bine de un an de când a prezidat premierea lui Gabriel Chifu cu singura distincție din România dedicată poeziei pe care jocurile de culise încă nu apucaseră să o compromită până la acel moment, Nicolae Manolescu și-a expus mizele alegerii în seria de cronici literare din revista pe care o conduce.

“Consider că s-a produs un viciu de procedură” afirma președintele juriului, criticul Mircea Martin, în revista Observator Cultural (28.01.2015) dar acum, odată cu expunerea motivelor chiar de către cel acuzat că a manipulat buna credință a colegilor săi din juriu, putem constata ce a provocat această premiere care și acum rămâne inexplicabilă.

Concluzia la care ajunge Nicolae Manolescu este că, atunci când vorbim despre Gabriel Chifu, avem de-a face cu un mare poet. De altfel această afirmație (o să vedem în ce fel este susținută), șeful României literare o și prezintă ca pe o “mănușă” pe care îi invită pe doritori să o ridice.

Este de înțeles de ce criticului literar preferă s-i invite pe “toți cei care nu l-au citit pe Gabriel Chifu” să-l contrazică dar, din momentul în care am putut să văd ce îl convinge pe Nicolae Manolescu în ceea ce privește valoarea versurilor din “Papirus” (Paralela 45, 2016), mi-a fost foarte greu să-mi scot din minte considerațiile privind poezia făcute de un autor pe care, mă gândesc eu că, la un moment dat măcar, șeful României literare l-a respectat. 

Criticul ne explică în ce fel vede superioritatea poetică “din toate punctele de vedere: mijloace, teme, formule, stil”. Dar nu este nevoie să-l credem pe cuvânt pentru că demonstrația nu va eșua aici. Spre deosebire de foarte mulți autori, probabil, ni se spune că Gabriel Chifu “impregnează poezia, o saturează de evenimente şi trăiri personale”. În sfârșit, ajungem și la aplicarea entuziasmului critic (“extraordinară autenticitate”, “subtilitatea perspectivei” și, inevitabil, “poet superior”) pe câteva citate lămuritoare care ni se garantează că ar trebui să ne facă să realizăm tratamentul nedrept căruia îi este supus autorul. Ni se spune că este o mostră din cele “câteva foarte frumoase poezii de dragoste”:

“atunci m-am apropiat,

am vrut să-ţi mărturisesc

cum te zăreşte privirea mea,

cât de bine te vede ea –

trandafir roşu, parfumat,

ivit pe un câmp imaculat, de zăpadă.

dar nu mi-am găsit cuvintele,

mi le-am pierdut de emoţie şi adorare,

te-am luat de mână

şi te-am îmbrăţişat – atât.

şi brusc

gândurile mele au curs în gândurile tale,

sângele meu s-a rătăcit în sângele tău,

iar inima mea a prins rădăcini în inima ta.”

Criticul consideră că trebuie remarcată aici “subtilitatea perspectivei, ataşantă şi deopotrivă distantă, sentimentală şi ironică”. Sensul de dicționar al “ironiei” ca și cel al adjectivului “distant” par să îi facă în ciudă criticului și să se încăpățâneze să nu găsească absolut nicio marcă specifică în fragmentul cu pricina. Dar s-ar putea să avem de-a face cu vorbe nu doar răuvoitoare, ci și necitite. Poate Academia Română ar trebui să citească aceste fragmente și să nu reducă sensul ironiei la persiflare pentru că poate să dea impresia că îl pune pe poet la stâlpul infamiei, lăsându-i criticului numai sentimentalismul și perspectiva atașantă (ca și rădăcinile probabil).

Ceea ce are cu adevărat valoarea unei revelații este sensul special pe care criticul literar îl acordă “subtilității”. Pe marginea unui fragment care nu ne oferă decât un contrast între metafore și alte comparații subtilizate (poate de aici confuzia) din mitologia romantică (natură pură vs. industrie ruginită) criticul glosează extaziat: “are o consistenţă care o situează la antipodul metaforelor suprarealiste: în ea, totul se leagă, indiferent de distanţa semantică dintre cuvinte”. Iar poemul zice că

“ea era o salcie tânără, prin care trecea vântul,

făcând-o unduitoare şi muzicală,

sute de focuri i se aprinseseră în trup

şi sute de izvoare îi curgeau prin piele,

cum se întâmplă cu o câmpie, primăvara;

pe când eu mă simţeam greoi,

semănam cu un combinat siderurgic

din epoca socialismului triumfător,

o măgăoaie ruginită şi abandonată,

un hârb care sforăie şi transpiră.”

Sper că și aici se vor sesiza autorii Dicționarului explicativ pentru a corecta eroarea nedreaptă potrivit căreia subtilitatea ar putea să fie redusă la capacitatea de a face distincții fine.

Am putea crede că, furat de fascinația textului, criticul literar mai dă rateuri lingvistice (după cum se poate vedea mai sus). O prejudecată bine împământănită susține că despre poezie se poate spune orice, că doar nu o să discutăm gusturile. Atâta doar că, undeva, există texte critice care pot să ne ajute.

Un autor pe care domnul Manolescu spuneam că s-ar putea să-l fi respectat cândva, sau, ca să spunem doar ceea ce știm sigur, l-a cunoscut personal scria în alte vremuri cât se poate de elocvent: “dacă vorbitorii urmăresc să transforme și să îmbogățească limba, poetul urmărește să producă un obiect artistic din care limba poate ieși schimbată, dar nu la nivel superficial, ci la nivelul funcțiilor ei profunde.” Iar acest autor era Nicolae Manolescu în cartea sa despre poezie din 1987 de la Cartea românească (p.46). Sigur, era vremea în care poezia lui Marin Sorescu putea să fie tratată de critic în paralel cu poetica lui Stănescu. Ironia probabil, la fel de răutăcioasă ca DEX-ul deja pomenit, face ca în cronica pe care o dedică aici lui Chifu, criticul să ni-l lase desperecheat pe autor. Și nu neapărat în sensul pe care îl aveau paralelele reușite în anii 80 de Nicolae Manolescu. Mă gândesc totuși că vorbim despre un critic supărat mai deunăzi pe lipsa referințelor în cronicile de întâmpinare ale tinerilor.

Cronica din România literară ni-l agață pe Chifu de gâtul lui Marin Sorescu (răutăcioșii ar spune “din nou”): “Sinceritatea mărturisirilor este ea însăşi cât se poate de naturală. Limba, care era uneori la neomodernişti un pic scorţoasă sau prea literară, este în versurile lui Gabriel Chifu firesc-orală, ca şi cum poetul şi-ar vorbi poeziile. Neomoderniştii şi le scriau de obicei pe ale lor. Din nou, cu excepţia lui Marin Sorescu, chiar şi înainte de La Lilieci.” Tocmai apropierea de poezia lui Sorescu, pe care în 1987, Nicolae Manolescu știa să o plaseze nu doar în paralel cu limba abstractă ticluită de Nichita Stănescu, ci și în continuarea preocupărilor argheziene și chiar alături de abordarea lui Lee Masters, tocmai această apropiere ne oferă dimensiunea reală a poeticii lui Chifu.

E suficient să punem alături ceea ce notează acum drept naturalețe și ingenuitate Nicolae Manolescu în discursul lui Gabriel Chifu:

“bănuţ de inox,

sau băţ de chibrit aprins,

sau ciob de sticlă,

care sclipea în soare – oricum,

cert e că am început să

împrăştii o lumină mică-mică, puţină-puţină,

părelnică aproape,

totuşi era ceva.”

de ceea ce remarca în cazul primului Marin Sorescu:

“Am zărit lumină pe pământ,

Și m-am născut și eu

Să văd ce mai faceți”

S-ar putea ca motivul similar să fie răutăcios aici și să “pună la stâlpul infamiei” sensibilitatea sinceră din spatele construcției redundante “lumină mică-mică, puţină-puţină,/ părelnică aproape,“. Totuși este greu să nu remarcăm mizele complet diferite. Pe de o parte limbaj care își schimbă funcțiile (este destul de clar faptul că pseudo-naivitatea celui de-al doilea fragment oferă un rezultat complet neașteptat față de valoarea fiecărui cuvânt în parte). De cealtă parte, ni se livrează o lălăială vagă cu pretenții lirice, doar doar o să sune frumos.

Abia acum înțelegem drama pe care Nicolae Manolescu o trăiește încercând să “repereze” onoarea poeziei lui Gabriel Chifu. Scriind despre un poet, criticul dezvăluie setul de valori la care aderă acum. Surprinzător sunt valorile pe care le împărtășesc tocmai cei care au preferat înjurătura și atacul la persoană la adresa lui Chifu sau a lui Manolescu însuși. Dezbaterea este mimată, demonstrațiile sunt suspendate. Util, ni se sugerează, este numai diagnosticul.

Din fericire, nu are nicio importanță faptul că Nicolae Manolescu pare să fi uitat cât de clare erau demonstrațiile sale cândva. În același fel în care acum uită că la începutul textului i-a numit “imbecili” pe detractori pentru ca în finalul să-și admire singur eleganța (“a se nota cât de dulce mă exprim eu însumi despre ei”).

De altfel, nici Nicolae Manolescu “n-are de ce să-şi bată capul cu josnicele derive literare şi morale ale unora care nu-i merită nici măcar dispreţul” dar ar fi bine pentru toată lumea dacă și-ar lămuri măcar pentru sine dacă lumea în care poezia lui Gabriel Chifu este mare este aceeași lume în care autori ca Mircea Cărtărescu ori Marta Petreu (ca să luăm în considerare numai două dintre perspectivele opuse dintre cele nominalizate în același timp cu poezia lui Gabriel Chifu) au pus probleme reale din punct de vedere poetic. Dacă, prin absurd, vorbim despre aceeași lume, s-ar putea să fie doar o nedreptate flagrantă care i se face lui Gabriel Chifu la fel cum i se făcea piticului sovietic atunci când era prezentat drept cel mai înalt pitic din lume la 1.75 m. Pare să aibă suflet bun, cum ar veni. Cu exprimarea stăm toți mai prost, oricum, rău e cine ne pune să intrăm în gura dicționarului explicativ.

Dar cel care contrazice fără dubiu idolatrizarea forțată la care îl supune pe Gabriel Chifu criticul din capul Uniunii scriitorilor este chiar Nicolae Manolescu din 1987 când amenda “mitologia evaziunii și transfigurării”: “Poezia îngăduie în preajma ei mai curând non-poezia decât pseudopoezia. Poezia implică realul și adevărul pe care <poetizarea> încearcă să le facă de nerecunoscut” (p.108).  De nerecunoscut este și criticul care acum se declară hedonist dar cândva era cel care putea să concluzioneze “dacă e cu putință ca uneori adevărul să nu intre în măsura exactă a limbii, este cu neputință ca exactitatea să fie străină de adevărul incomensurabil al poeziei” (p.109).

Astfel se developează imaginea criticului pe care l-a pierdut poezia pentru a lăsa loc propagandei și traficului de influență ca metode de lucru. Și nu, nu este vina lui Nicolae Manolescu. Este problema setului de valori pe care se pune accent: cultivarea confuziei între virtuți literare și competențe administrative, deturnarea problematizărilor și înlocuirea lor cu liste de nume, preferința pentru diferite culturi ale personalității și minimalizarea interesului pentru perspective creative, moralismul de circumstanță și, mai mult decât orice, disprețul ca argument final.

foto Laura Williams

One comment on “Cu cine se contrazice Nicolae Manolescu

  1. Marius Lazarescu spune:

    da, disprețul ca argument final.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: