Cu ani in urma, criticam intr-un editorial faptul ca Institutul Cultural Roman condus de Horia Roman Patapievici nu avea decat un site in limba romana. La acea data, cu toate ca pe site era un buton pentru limba engleza, acesta nu functiona. La acea data (cred ca era prin 2005) nu doar ca nu m-a considerat nimeni un dusman al ICR sau un nostalgic al institutului condus de Augustin Buzura, dar, in cateva luni, site-ul ICR  functiona in limba engleza si, la scurt timp, incepea sa deschida pagini si pentru filialele din strainatate in limbile tarilor in care activau acestea. Nu cred ca editorialul meu a avut vreo importanta, ci numai ca s-a intamplat sa apara chiar inainte sa se intample schimbarile normale pentru o institutie care atunci incepea sa conteze din punct de vedere cultural in afara Romaniei. Intre timp, directia in care se misca restauratia ICR, dupa ce tot ce se intamplase inainte bun a fost anulat, incepe sa capete contur dincolo de declaratiile demagogice ale sefilor, ori de acuzatiile ironice.

Nu am considerat deloc important ca, dupa crizele de moralism in cultura oficiala care au impodobit televiziunile cu ani in urma, in momentul preluarii puterii de critici, vice-presedintele propus si numit era scriitorul care se lauda in interviuri cu publicarea revistei Prostitutia. Nu mi s-a parut important, pentru ca nu parea sa isi duca mai departe pasiunile pe banii publici.

Trebuia să tinem revista politică si de atitudine Phoenix, era nevoie de bani pentru asta. Dacă eram pragmatici puneam banii în altă afacere si ne scoteam. Asa, praful s-a ales. La Curtea de Apel, cînd am pledat fiind acuzati de răspîndire de material obscen, colegii mei si cu mine, s-au strîns toti avocatii să ne audă „ultimul cuvînt”, pe care îl au totdeauna acuzatii. Acolo să auzi istorie literară! Erau niste judecători din ăia ca în filme, în robe rosii. Te cam lua cu frig. Am fost achitati cu brio după ce instanta de fond ne amendase cu suma de 15 mii lei. Cu banii ăia ieseai de 3-4 ori la bere, dar orgoliul nostru unde-l pui? Însă după chestia asta tot nu am mai putut scoateProstitutia, a trebuit să îi spunem Pasiunea si s-a dus în mă-sa tot hazul, cu încasări cu tot. Banii (sic! n.n.) nu glumă. (Dialog cu poetul Horia Gârbea în revista Poezia)

Ieri, insa, ICR a trimis un comunicat prin care anunta premiul primit de vice-presedintele Garbea: „Scriitorul Horia Garbea, vicepresedintele ICR, a primit, marti 7 mai, la Baku, un premiu literar international pentru un eseu dedicat fostului presedinte al Republicii Azerbaidjan, Heydar Aliyev, figura emblematica a Azerbaidjanului contemporan, cu ocazia aniversarii a 90 de ani de la nasterea acestuia. Eseul a fost tradus in limbile azera, rusa si engleza si publicat in presa din Azerbaidjan, precum si intr-un volum dedicat aniversarii liderului national azer, lansat cu acelasi prilej la Baku” se arata in comunicat al ICR. (Comunicatul este greu de verificat la ora la care scriu pentru ca site-ul ICR nu functioneaza deloc –Database Connection Error). Later edit> comunicatul poate fi citit la acest link.

Hot-news citeaza din eseul „Heydar Aliyev: omul-flacara”, dedicat de vicele ICR fostului sef KGB din Azerbaidjean, demis de Gorbaciov, si razbunat prin accederea la statutul de erou național în zona fraze demne de paginile dedicate cultului personalitatii in cele mai triste amintiri romanesti:

„Pentru Azerbaidjan, Heydar Aliyev este ceea ce pentru Turcia reprezina Mustafa Kemal Ataturk, ori pentru statele europene, pentru a nu cobori prea adinc in trecut, oameni politici ca Winston Churchill, Charles De Gaulle, Konrad Andenauer.

El este un drapel si o emblema dar este si, efectiv, personalitatea care a rasucit decisiv firul istoriei si a facut posibil, in mod direct Azerbaidjanul de azi: o tara a civilizatiei, a inaltei culturi, a imbinarii celei mai armonioase intre o istorie straveche, cu traditii puternice, si cel mai indraznet modernism.

Heydar Aliyev a fost un om potrivit parca pentru a deveni subiect pentru o statuie: era foarte inalt, cu o figura masculina pe care trecerea anilor o spiritualizasera. Regret ca nu am avut ocazia sa-l vad pe viu pe acest mare politician al secolului XX, dar ma bucur sa-l fi putut intilni pe fiul sau, actualul presedinte al Azerbaidjanului, in care se regasesc trasaturile dar si calitatile tatalui sau.

Heydar Aliyev a fost pentru poporul sau o flacara vie. A ars cu pasiune, a incalzit cu omenie, a adunat in jurul caldurii sale un intreg popor si l-a facut sa activeze pentru un scop nobil, i-a luminat pe oameni cu viziunea sa si a fost vatra in care s-au readus traditiile dintr-o tara care vreme de peste saptezeci de ani a fost nu numai ocupata de comunisti, dar victima a deznationalizarii si ruperii fortate de limba si obiceiurile stramosesti”. (Hot-news)

Sigur, nu toate statele au fost eliberate de membrii masoneriei, unele au mai avut și șansa unor foști șefi KGB puși pe răzbunare patriotică. Dar acest lucru nu are de ce să fie prea important. Socant este, totusi, faptul ca textul pe care il puteti citi  mai jos, este considerat eseu de biroul de presa al ICR.

Acesta este nivelul noii conduceri a ICR, aceasta este directia pe care sefii politici responsabili cu depolitizarea o impun Institutului Cultural Roman, chiar daca in unele filiale (Londra, Tel Aviv, Berlin- se pare ca inca mai exista reprezentanti ai managementului cultural care par sa incerce sa isi faca treaba profesionist, in ciuda aberatiilor dirijate politic de la Andrei Marga in calitate de presedinte, pana la concursurile pentru posturi anuntate impotriva legii -se aude- numai la avizierul ICR si, iata, acum prin vice-presedintele birocrat sarit in post national-propagandistic pentru state din Asia Centrala din demnitatea de sef local pe Bucuresti al Uniunii Scriitorilor). Socant este sa confunzi cultul personalitatii cu respectul pentru o natiune, sa te balbai propagandistic intre metafore bombastice si sa te lauzi cu asta in calitate de oficial al statului român însărcinat cu promovarea culturii române. Dar, poate, politica Azeră este un model pe care șefii birocrației culturale românești vor să îl impună în România. Trist rămâne însă faptul că textul premiat, nu reușește să convingă un cititor neutru, că subiectul său are merite reale din punct de vedere cultural (ca să continuăm asocierile nebune și bombastice pe care le veți descoperi mai jos, și Hitler a fost un patriot, și Saddam Hussein a marcat istoria modernă a țării sale, iar președinții României au fost toți 4 băieți sufletiști și totuși asta nu înseamnă mare lucru pentru cultura țărilor respective): 

„Pentru mulţi compatrioţi ai mei, români, spaţiul extra-UE este o hartă albă cu cîteva pete colorate în jurul New-York-ului, Antalyei şi al cîtorva staţiuni de la Marea Roşie. Nu făceam excepţie pînă de curînd. După ce am vizitat Azerbaidjanul m-am întors cu mai puţine prejudecăţi despre Asia Centrală şi zona Caucazului, dar şi cu un material documentar format din 20 de kg de cărţi, zeci de CD-uri şi multe pagini scrise mărunt. Pe toate, mi-am spus, le voi aduna într-o carte care se va numi Azer – Focul viu. Așa am și făcut.

După ce mi-am publicat cartea despre Azerbaidjan, am primit multe felicitări de la oameni care știau prea puțin despre această țară uimitoare, dar și critici de la persoane, unii chiar colegi de breaslă, care nu sînt prietenii acestei țări. Cele mai vehemente reacții le-a stîrnit pasajul de mai jos, existent la finalul cărții:

<Veți înțelege așadar de ce primul drum pe care l-am făcut în Bucureștiul înghețat (la Baku era o frumoasă iarnă mediteraneeană, cu temperaturi pînă la 13 grade), a fost, trăgînd sania cu fiul meu pe ea, în Parcul Tei, unde se află statuia lui Heydar Aliyev, eroul civilizator și providențial al Azerbaidjanului>.

De ce oare atîta supărare pentru o frază, m-am întrebat? Am înțeles destul de ușor. Pentru că Heydar Aliyev reprezintă însuși simbolul Azerbaidjanului și se confundă cu destinul său. Pentru că alte popoare, care nu au avut un asemenea lider, manifestă o invidie firească față de cei care l-au avut.

Pentru Azerbaidjan, Heydar Aliyev este ceea ce pentru Turcia reprezină Mustafa Kemal Ataturk, ori pentru statele europene, pentru a nu coborî prea adînc în trecut, oameni politici ca Winston Churchill, Charles De Gaulle, Konrad Andenauer. El este un drapel și o emblemă dar este și, efectiv, personalitatea care a răsucit decisiv firul istoriei și a făcut posibil, în mod direct Azerbaidjanul de azi: o țară a civilizației, a înaltei culturi, a îmbinării celei mai armonioase între o istorie străveche, cu tradiții puternice, și cel mai îndrăzneț modernism.

Călătorind în Azerbaidjan am putut observa cît de mîndri sînt azerii de steagul lor, de imnul lor dar și de Liderul lor Național, un triptic pe care stă azi modernul stat de la Marea Caspică.

Cum spuneam, azerii sînt mîndri de steagul lor şi îl arborează adesea. Imnul de stat este o melodie cu note înalte în succesiune rapidă. A fost compus de Uzeyir Hajibayov, unul dintre cei mai mari, dacă nu chiar cel mai proeminent nume al muzicii culte din Azerbaidjan. El a trăit în prima jumătate a secolului XX. Versurile au fost scrise de Ahmad Javad şi începutul lor sună aproximativ astfel: Azerbaidjan! Azerbaidjan!, / Eşti o ţară de eroi!/ Vom muri ca tu să exişti!/ Ne vom vărsa sîngele ca să te apărăm! Trăiască tricolorul tău!

Dar cel mai semnificativ simbol al Azerbaidjanului contemporan este liderul naţional, fostul preşedinte Heydar Aliyev de la nașterea căruia azerii sărbătoresc acum 90 de ani. A condus efectiv ţara ca preşedinte în ultimii zece ani de viaţă, realizînd enorm pentru Azerbaidjan şi în planul organizării interne şi în cel al relaţiilor externe. Figura lui Heydar Aliyev devine repede familiară unui străin care vizitează ţara. Azerii au pentru Heydar Aliyev o recunoştinţă firească, naturală, toţi cei care au trăit emanciparea ţării recunosc aportul acestui om cu totul special. Destule monumente îl înfăţişează pe Heydar Aliyev, în piatră şi în bronz, printre ele unul care este cel mai reprezentativ ansamblu monumental din Baku.

Am văzut şi mormîntul liderului Azer într-un cimitir asemeni unui parc unde se odihnesc cei mai de seamă oameni de stat şi de cultură ai ţării. Şi acolo se ridică o statuie de bronz. Heydar Aliyev a fost un om potrivit parcă pentru a deveni subiect pentru o statuie: era foarte înalt, cu o figură masculină pe care trecerea anilor o spiritualizaseră. Regret că nu am avut ocazia să-l văd pe viu pe acest mare politician al secolului XX, dar mă bucur să-l fi putut întîlni pe fiul său, actualul președinte al Azerbaidjanului, în care se regăsesc trăsăturile dar și calitățile tatălui său.

Într-un mod firesc, asociez figura lui Heydar Aliyev, cea pe care o văd aproape zilnic, sculptată în bronzul bustului din Parcul Tei, de pe aleea care-i poartă numele, cu simbolul cel mai statornic al Azerbaidjanului din toate timpurile: focul.

Elementul simbolic cel mai important în Azerbaidjan rămîne însă focul. Focul viu caracterizează natura pasională şi ospitalieră a azerilor, focul este simbolul vetrei înţeleasă şi ca patrie dar şi ca loc de reunire familială în interiorul căminului. Peste tot se văd semne ale unui foc oarecum magic dar şi prietenos. Focul mîngîie toate simţurile. Focul aduce bucurie vizuală şi auditivă, foşnetul flăcării e odihnitor, dar şi căldură, miros şi chiar gust pentru că pe focul vetrei se prepară hrana.

Heydar Aliyev a fost pentru poporul său o flacără vie. A ars cu pasiune, a încălzit cu omenie, a adunat în jurul căldurii sale un întreg popor și l-a făcut să activeze pentru un scop nobil, i-a luminat pe oameni cu viziunea sa și a fost vatra în care s-au readus tradițiile dintr-o țară care vreme de peste șaptezeci de ani a fost nu numai ocupată de comuniști, dar victimă a deznaționalizării și ruperii forțate de limba și obiceiurile strămoșești. Sunetul liniștit al focului care arde în vatră este sunetul limbii azere. Heydar Aliyev a redat-o poporului său care n-a fost niciodată – oricîte eforturi a făcut ocupantul – rupt de sunetul ei.

Ca român, făcînd parte dintr-un popor ce a cunoscut, ca și cel azer, atacuri, ocupații și încercări de deznaționalizare, pot să înțeleg foarte bine rolul esențial al lui Heydar Aliyev în destinul națiunii sale ce putea, fără el, să ia un drum diferit, nefast.

Văzînd Azerbaidjanul de azi, rezultat al viziunii lui Heydar Aliyev, continuată fericit de succesorii săi, pot să disting în fiecare dintre realizările uimitoare care marchează ultimii ani de evoluție ai țării, amprenta unui om cu totul ieșit din comun.”

Sursa http://bakunews.ro/ro/?p=604

Pentru a încheia, nu are voie un oficial cultural român să creadă că lumina vine de la răsărit? Cu siguranță, părerile sunt libere… dar felul în care ele sunt argumentate… arată ce direcție are în vedere apologia sub-șefului ICR-ist de școală „nouă”.