Despre poezie. critica din fundul curţii

Aşa cum ştim, despre poezie toată lumea are o parere, fie că este vorba despre aurolaci ori de profesorii de lucru manual. Şi nici nu este rău că este aşa. Atunci când un comentator, fie el profesionist ori ocazional, îşi arată nemulţumirile legate de o carte de poezie, nu prea ai ce să îi faci pentru că oricine ştie că în gustul omului nu poţi să faci mare lucru. Si acelasi lucru se spune despre nasul tot mai folosit in critica de intampinare. Daca strambatul din nas pare o moda inofensiva, felul in care nasul este pus sa tina locul judecatii critice avand ca singur criteriu un fictiv „bun gust” (complet in afara judecatii fie ea si estetica) poate sa fie induiosator. In schimb ne spune foarte multe despre obsesiile si universul traumatizat al celui care comenteaza poezie.

Lucrurile se complică, insa, atunci când se pune problema unei cărţi care bietului comentator i-a plăcut, dar acesta nu prea găseşte cuvinte in care să descrie ce a citit aşa că îşi dezvăluie comoara de clişee şi judecăţi stângace. Inca si mai riscanta este judecata de gust atunci cand este vorba despre o carte care chiar reuseste sa atinga puncte importante din existenta poeziei azi.
Este cazul unui articol publicat de curând de Observator cultural nr 581- 1 Iulie 2011- dacă am lăudat un alt articol publicat acolo de ce să nu vorbesc şi despre unul care îşi dă cu stângul în dreptul?). „Intrarea în zonă” este o cronică la unul dintre cele mai importante volume de poezie publicate în acest an, „Unelte de dormit” de Ioan Es Pop. Poate se vor găsi şi comentarii încă şi mai incoerente, dar tânărul critic la care ne referim aici are neşansa de a-şi fi formulat destul de clar premisele comentariului său la cel mai recent volum al lui Es Pop: „ne va arăta fie inerţia şi epuizarea poetului, fie, dimpotrivă, capacitatea lui regenerativă”. O premisă, orice ar spune răutăcioşii, totuşi de bun simţ, mulţi autori chinuiţi de incertitudini jinduind pe buna dreptate după acest gen de adjudecare a verdictului critic.

Şi totuşi cât de gol este comentatorul?

Din păcate paragraful următor al cronicii ne aruncă în plină demenţă senilă a discursului pseudo-critic. Brusc, suntem în teritoriul recomandărilor: „De observat prudenţa strategică a autorului. El nu alege un unic fir creativ, un anume registru şi o perspectivă dominantă, aşa cum procedase în cărţile din anii ’90.” autorul reuşind performanţa de a confunda firul narativ cu un eventual „fir creativ” (orice ar însemna această expresie).
Cum neclaritatea este foarte posibil să fie conştientizată în momentul de luciditate imediat următor, comentatorul găseşte de cuviinţă să îşi explice accesul de delir terminologic: „pot fi identificate trei sau patru linii compoziţionale” formulează criticul literar împrumutând un termen din topul clişeelor din arta plastică. Sigur, oricine împrumută sau fură de unde crede că îi foloseşte dar însăşi fraza în care micul abuz este săvârşit aici arată că mobilul scamatoriei este numai aflarea în treabă: „pot fi identificate trei sau patru linii compoziţionale, dezvoltîndu-şi propria suprafaţă, cu o densitate specifică” spune dezorientatul comentator şi sunt sigur că nici măcar cei mai pasionaţi cititori nu mai ştiu despre ce vorbeşte autorul nostru mai ales că textul cu pricina continuă în aceeaşi notă: „Legăturile de ansamblu sînt destul de laxe.”


Vă amintiţi inepţiile din manualele comuniste?

Dacă nu vă amintiţi eternele „autorul vrea să spună” şi „condiţia poetului” nu aţi pierdut mare lucru pentru că articolul despre care vorbim o să ne facă o demonstraţie nou nouţă de comentariu aberant.
Astfel, aflăm despre volumul lui Ioan Es Pop că poemele „sînt grupate după cîte un subcriteriu care le diferenţiază în raport cu celelalte: un subcriteriu tematico-stilistic. (sic!)” iar cei care nu au înţeles ce îşi doreşte comentatorul sunt lămuriţi imediat: „Fiecare secţiune va fi o încercare, diferită de celelalte, făcută dintr-un anumit unghi, în poligonul poetic al volumului.”

Pornind de la ceea ce numeşte o „uimitoare reverie de cuib şi pivniţă” (sic!!! again): „cînd eram mic, visam să fiu şi mai mic./ mai mic decît masa, mai mic decît scaunul,/ mai mic decît cizmele mari ale tatălui./ cît un cartof, atîta mă visam./ pentru că primăvara pe cartofi îi puneau în pămînt şi gata,/ pînă toamna nu-i mai necăjeau.// mă visam în cuib, printre ei,/ dormind cu dulceaţă-n întuneric,/ întorcîndu-mă pe-o parte şi pe alta vara/ iar apoi căzînd din nou în somn.// şi toamna să mă trezesc tot nedormit/ şi tot nespălat ca fraţii mei/ şi cînd să dea cu sapa-n noi, să sar deasupra/ şi să le strig: nu mai săpaţi, nu mai săpaţi,/ căci vin acasă de bunăvoie,/ dacă-n primăvară mă puneţi la loc,// şi primăvara să fiu primul pe care/ îl aruncă înapoi în cuib/ şi tot aşa, să rămîn să dorm mereu,/ din cuib în pivniţă şi din pivniţă în cuib,/ ani mulţi, neîntors şi uitat“. comentatorul găseşte potrivit să citeze un pic de clasic şi ne lămureşte în tradiţia limbii de lemn deja citate că

„La Arghezi, în Har, cartofilor gata să nască într-o noapte/ li s-au umplut straiele cu lapte, într-o imagine fizică a maternităţii îmbelşugate” sintagma din urmă decupată direct din absurdul hermeneuticii şuierătoare ca o variantă de doi bani a judecăţii pe care G. Gălinescu a impus-o în legătură cu acest subiect.
Dar cum ridicolul nu era complet, comentatorul mai găseşte un cartof demn de citare într-o poezie de Mircea Dinescu:„cartoful putred zvîrlit pe maidan/ scoate şi el puţica lui verde“ descoperă comentatorul entuziasmat şi explică exhibînd o suspectă lectură morală a versului lui Dinescu: „o libertate totală a moravurilor naturii întregi”.

Poate părea ceva mai ciudată ignoranţa comentatorului care trece cu vederea versurile „arta-i maşinăria de curăţat cartofi/ chiar tu vei fi cartoful sortit zilei de mâine” absolut la tema si bibliografia pe care o dovedeste aici.

Si totusi cat de retardata poate fi interpretarea?

Punctul culminant al delirului interpretativ este reprezentat in articolul nostru de un citat pe care, din nou, comentatorul, dand dovada de obsesii destul de ingrijoratoare, gaseste necesar sa ii precizeze sensul:”scenariu de izolare şi de suferinţă sado-maso” spune criticul.

Daca citatul ilustreaza destul de mecanic prima parte a afirmatiei criticului:

„pentru toată lumea, mîine va fi o zi mare./ pentru mine va fi o zi mică./ mă voi trezi mai tîrziu cu trei ceasuri,/ îmi voi pune costumul, cravata, pantofii,/ dar numai pentru că aşa se cuvine/ într-o asemenea zi mare.// nu, n-am să ies şi nici n-o să mă arăt/ pe stradă aşa cum o vor face toţi./ o să stau îmbrăcat două ore în baie,/ o să fumez mai multe ţigări pe balcon/ şi o să-mi tot repet că nenorocul meu/ nu-i altceva decît norocul altora.// pe urmă voi da jos hainele de sărbătoare,/ mă voi dezrobi din cămaşa prea strîmtă la gît/ şi voi reîncepe să beau pe ascuns,/ cum o făceam la paisprezece ani.// fireşte, cum am să fiu foarte singur,/ nimeni n-are să mă deranjeze./ voi face sălbatice curse dintr-o ca-meră-n alta,/ tremurînd de frică să nu gre-şesc paşii,/ voi afla poate de ce nefericirea/ la mine se-ntăreşte ca cimentul,// apoi, după atîta alergătură, se va face/ nouă seara, da, şi voi lua/ un pumn de somnifere, să scurtez/ ziua asta care oricum a fost cea mai lungă,// deşi m-am trezit atît de tîrziu,/ deşi mă culc atît de devreme“.

a doua parte a afirmatiei „suferinţă sado-maso” pare o simpla fantasma a comentatorului, oricat de regretabila si oricat de impresionanta, totusi fara nicio legatura cu fragmentul citat.

Fantasme, deraieri si aflatul in treaba

Nu as vrea sa fiu gresit inteles. Comentatorul pe care il citez aici are uneori abordari competente ale literaturii astfel ca aberatiile lui pot sa nu aiba nicio legatura cu persoana dansului. Este insa foarte posibil ca limbajul retardat pe care il arata incercand sa laude un volum de poezie important sa fie ceva mai mult decat o mostra a prejudecatii conform careia poezia si literatura se citesc cu aceleasi instrumente. Sau poate, dupa cum spune redundantul critic, doar incearca cat poate si el sa „surprinda pînă la a frapa„.
Pana la urma acest fel de a citi poezia nu are nimic de-a face nici cu literatura si nici cu poezia, singura arie de relevanta a abordarilor de genul celei ilustrate in „intrarea in zona” ramanand vanitatea comentatorului, pe care tot se vor gasi cativa care sa il ia in serios macar pentru ca se incrunta atat de expresiv iar acele cute de deasupra unui virtual nas critic nu pot sa reprezinte decat ceea ce candva insemna competenta. Si totusi se pare ca nu e destul.

Un gând despre „Despre poezie. critica din fundul curţii”

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.