Bucureştiul nu m-a prea interesat când eram mic. Mă amuzau poezii de Topârceanu, chestii de-ale lui Arghezi… dar nu făcusem încă legătura cu oraşul. Abia mult mai târziu, când am găsit un carnet cu poezii scrise de vărul meu mai mare pentru o fată a apărut o oarecare legătură. Eu încă nu scriam poezii, dar m-a surprins că vărul care făcea chestiile cele mai şmechere scria poezii. De fapt am scris mai târziu poemul meu cu vărul pe care îl avem fiecare şi care face tot, de la maşinile străine pe care le conduce la nu mai ştiu ce. Dar, până am terminat clasa a II-a în Brăila, Bucureştiul era doar locul spre care mergeau verii mei când se întroceau de la mare şi treceau pe la noi. Mai era şi locul unde stăteau mătuşile bunicii mele din partea mamei. Luminiţa şi Adrian, vecinii noştri de atunci, mai vorbeau din când în când despre metrou. Dar mă interesa mai mult când îmi povestea Adrian despre Cassius Clay pentru că despre Bucureşti mai vedeam la televizor şi începusem deja să ştiu că lucrurile de la televizor sunt doar umplutură pentru filmele cu Tarzan sau pentru Iliada. Prin ‘82 cred că am văzut emisiunea în care Nichita Stănescu îi povestea lui Tudor Vornicu despre poezie, cum a văzut el o femeie cu o bucată de pâine într-un tren… „a, aia era Nichita Stănescu”, am zis eu. Mă rog, atunci mă interesa mai mult Topârceanu. Prin ’88 ne-am mutat undeva între Sebastian şi Drumul Sării (cred că ne-am mutat chiar în timpul Campionatului European de Fotbal, şi televiziunea bulgară în timpul finalei dintre Olanda şi Rusia se prindea cu purici). Pe maidanul dintre blocuri se mai puneau corturi atunci când era o nuntă în cartier şi vedetele erau Copilu’ Minune, Fraţii Peşte, Dan Armeanca şi Albatros. Am bântuit printre tranşeele noilor blocuri cu ţevile de cornete multiple, cu căţărările pe munţii de pământ, cu meciurile din curtea Casei de Copii nr.10 până s-a nivelat totul. S-a asfaltat şi au început să construiască parcări. Cum liceul meu era în Militari luam zilnic tramvaiele de pe Trafic Greu până la Politehnică, sau 8 şi 41 până în Lujerului, ori mă înghesuiam în autobuzul 139 până la APACA. În generală, găştile de cartier urmăreau să ne ceară bani sau doar ca să se distreze cu sperietura noastră. Principala ameninţare era „O să te taie şi o să-ţi lase o pizdă pe faţă”. Asta trebuia să te facă să te gândeşti de două ori atunci când vroiai să te bagi în ceva ce nu era treaba ta, când vedeai găştile de la distanţă, când mergeai prin zone pe care nu le cunoşteai. Abia mult mai târziu am prins şi regula cartierelor necunoscute. Adevăratele găşti nu se leagă pe stradă de cei pe care nu îi cunoşteau pentru că nu ştiu cu cine e prieten.
foto: performance New York, Bowery Poetry Club, 2013