O situaţie a deceniului 2001-2011 în poezia din spatele etichetelor generaţioniste

1-3 (raspunsuri la o ancheta a revistei Cultura, mai 2011- cum nu l-am gasit pe net, il pun eu aici)

Douămiismul a murit încă de acum cinci ani. Totuşi impactul pe care această idee promovată de Marin Mincu l-a avut încă nu este complet epuizat. Abia acum pot să savurez neînţelegerile legate de termenul pus în circulaţie de un cristian şi apoi de editura Vinea. Nu cred că va mai dura mult până când fluturarea aceastei etichete va însemna ceva la fel de revolut ca simbolist ori modernist. Ceea ce mă interesează pe mine este ceea ce se întâmplă în poezie, cu literatura în general limitându-mă la o relaţie mai degrabă umorală.

[Scurtă introducere]
Oricât de neimportantă ar părea specializarea mea pe zona poetică, în acei ani s-a întâmplat ceva esenţial trecându-se de la un establishment literar serios provocat de formulările propuse de Gheorghe Iova, Crăciun sau Bogdan Lefter la sfârşitul anilor 80 la o deschidere completă a domeniului spre poetici personale care acoperă o plajă vastă. De la retorica unei cruzimi manieriste cultivate de Linda Maria Baros la anarhismul spiritual-poetic luat pe pielea lui de Marius Ianuş
şi la sondările expresioniste ale limbajului poetic asumate de Claudiu Komartin , peisajul douămiist a dezvăluit o diversitate imposibil de înghesuit în categoriile tradiţionale ale criticii literare.
De altfel aceasta este formularea esenţială impusă de cenaclul Euridice o dată cu publicarea singurului volum dedicat fenomenului douămiist până acum. Ştefania Mincu a notat în „Douămiismul poetic românesc” (editura Pontica, 2007) faptul că poeţii integraţi în jurul acestui concept au propus un fel de a scrie pentru care încă nu au fost găsite instrumentele potrivite de lectură.
În fond, în timpul în care douămiismul a fost un fenomen viu, undeva între 1998 şi 2005 (aleg aceste date între datarea manifestului fracturist de către Marius Ianuş şi Dumitru Crudu şi anul debutului ultimei serii de poeţi integraţi în această direcţie, Andra Rotaru, Oana Ninu şi Diana Geacăr) ar fi fost imposibil să se formuleze vreo strategie clară din moment ce totul era visceral. Cuvântul de ordine a fost mai mult decât oricând suspiciunea. De altfel suspiciunea este marea supravieţuitoare a acestei tendinţe după ce s-a ales praful de lucrurile pe care douămiismul şi le propunea în prima jumătate a anilor 2000.

[Idei şi iluzii]
Probabil că puţine generaţii biologice ori ideologice din literatura română se pot lăuda cu o inconsistenţă a actelor sale mai mare decât cea a întreprinderilor douămiiste. Biblioteca de poezie lansată de Un Cristian a avut o viaţă pe cât de intensă pe atât de scurtă, proiectul trăindu-şi ciclul proiectat de iniţiator în câteva luni (din toamnă până în primăvară în anul universitar 2000-2001 ) la Facultatea de Litere, Cenaclul Fracturi a funcţionat numai câţiva ani, revista cu acelaşi nume abia a adunat ediţii cât să numeri pe degetele unei singure mâini, nici festivalul Erotica de la Constanţa nu a funcţionat pentru mai mulţi ani, iar atelierul de scriere creativă iniţiat la mânăstirea Râşca de Adrian Urmanov s-a stins după câteva întâlniri şi după ce a lansat o primă promoţie de volume ce au închis seria douămiistă pentru mine. Sigur, există şi câteva excepţii, dar acestea, de la Institutul Blecher dotat cu editură la Casa de Pariuri Literare şi revista online Tiuk! s-au dezvoltat absolut independent şi aproape exclusiv după ce perioada de ciocniri inter-generaţionale se încheiase şi fiecare dintre aceste întreprinderi a valorificat din plin scriitori care au debutat cu decenii în urmă sau chiar ceva mai departe dincoace de anii 2000. Poate că nu este o întâmplare faptul că proiectele pe care le-am citat ca întreprinderile cele mai fericite supravieţuitoare după douămiism au fost puse pe picioare fără să ţină cont de selecţia bazată pe anul naşterii sau pe gaşca de prieteni „de la şcoală”.
Şi spun asta pentru că am avut ocazia să trăiesc pe viu adevărate campanii de intoxicare orchestrate pe bloguri private sau pe site-uri generaţionale pentru impunerea unui nume sau altuia pe piaţa firavă a literaturii pe cât de mici pe atât de orgolioase. Pot să spun că una singură dintre aceste campanii a reuşit dar între timp, ca orice făcătură efectele ei s-au stins şi doar câţiva critici literari care au aflat mai târziu ce s-a întâmplat mai sunt victimele acelei manipulări. Am văzut grupuri pe care eu însumi le-am botezat revendicându-şi tradiţii şi istorie pentru o consistenţă pe care doar astfel ar fi reuşit să şi-o inventeze, am văzut manifeste fabricate pe genunchi doar pentru a se băga în seamă în publicaţii dedicate şi m-am amuzat de noile discursuri de lemn inventate pentru acoperirea incompetenţelor mai mult sau mai puţin sensibile. Dar acestea nu au fost niciodată probleme mari ci mai degrabă substanţe de relevare a calităţii subiecţilor implicaţi în discuţie.
Ceea ce m-a surprins însă a fost viteza cu care colegi de-ai mei, cu care debutasem şi împărţisem aceleaşi intenţii în anii 2000 au învăţat să joace rolurile înţelepţilor de duzină şi ale moraliștilor de ocazie. Încă şi mai dezamăgit am fost să am dreptate privind esenţa autodistructivă a autenticităţii din această direcţie. Şi aici trebuie să notez paradoxul care a făcut ca tocmai cazurile de reuşită din acei ani să se îndrepte spre autosabotări ale demersurilor lor cu tot concursul mediului literar. Fie că a fost vorba despre sinucideri anunţate (C.V.Bănescu, George Vasilievici) ori despre renunţări scandaloase (M.Ianuș) ori pioase la poezie, de fiecare dată acestea au avut loc imediat după momente de vârf, în condiţiile în care instituţiile fragile cultivate în jurul literaturii (reviste, edituri, organizaţii, premii) s-au dovedit absolut nepregătite pentru gestionarea situaţiei celor implicaţi.

[ce s-a schimbat]

În ultimii 5 ani am făcut parte dintr-un juriu care a evaluat creaţii semnate de elevi de liceu. Dacă în 2006, cea mai mare parte a poemelor pe care le primeam în finală purtau mărcile unui tradiţionalism mai mult sau mai puţin apăsat în conceperea poeziei, de la un an la altul raportul s-a schimbat spre o asumare mult mai directă a scrisului ca parte din tehnica existenţială. De aceea mi s-a părut că, pe măsură ce mărcile şi mizele de asumare a poeziei ca instrument viu de formulare a reperelor individuale în context general propuse de ceea ce a fost numit douămiism se impun , sunt martorul unei ieşiri din scenă a conceptului MM .
În mod paradoxal însă, mulţi dintre liceenii care au impresionat la concursurile de debut răspândite în ţară par să fi renunţat la poezie. Și acest lucru nu se întâmplă pentru că juriile ar judeca greși mai mult decât în alte dăţi, ci pur și simplu pentru că poezia ca instrument și ca domeniu se formulează mai mult decât oricând în afara convenţiilor literaturizante, la limita chiar a deciziilor personale. Alţii au rămas şi sunt sigur că experienţe narative ale intensităţii semnate de Olga Ştefan ori jocuri tragice ale asumări surprinse de Cosmina Moroşan ca şi scenariile de actualizare biografică a poeziei puse în pagină de Sorin DespoT vor marca direcţii noi în ceea ce vedem acum în literatura de la noi.
Acum zece ani erau sesizabile punctele în care se formulau deciziile valorice din punct de vedere critic în literatura română. Între timp, majoritatea celor mai premiaţi autori tineri sunt desoperiţi și formaţi pe internet, au în spate ani de postări pe site-uri de profil, ciocniri și dezbateri fără niciun fel de reguli.
Și de acest aspect ţine schimbarea cea mai importantă pe care eu o sesizez în ceea ce se scrie acum în România. Mai mult decât oricând se poate scrie orice și aproape oricum atâta timp cât discursul rămâne personal. Singurul lucru care încă mai leagă discursurile individuale este nevoia de coerenţă deschisă dezbaterii. Poate de aici a venit și disponibilitatea pe care autorii au arătat-o faţă de recuperarea unor poetici păstrate în planul secund de ierarhiile anterioare ori măcar atipici pentru cei pasionaţi de încadrări generaţionale poezia care își asumă riscuri expresive la Angela Marinescu și ori tragismul luminos formulat de Mircea Ivănescu și lecţia de realism poetic predată de Gellu Naum sau exerciţiile de levitaţie a suferinţei lipsite de transcendenţă marcate de Ioan Es Pop și chiar eremitismul liric formulat în noile poeme adunate de Ionel Ciupureanu. Încă și mai inedită a fost influenţa pe care pentru prima dată după mai bine de jumătate de secol literatura scrisă în România a primit-o de la scriitori formaţi în Basarabia. Fie că a fost vorba despre influenţe directe ca în cazul formulărilor provocatoare și proaspete semnate de Dumitru Crudu ori a lirismului frust marca Alexandru Vakulovski și a elaborărilor afectiv-dure impuse de Mihai Vakulovski sau infuziile de experimente expresive șarjate cu influenţe din literatura recentă rusă de Mitoș Micleușanu, poezia din România a cunoscut dinspre celălalt mal al Prutului o infuzie de lirism asumat ca un tur de forţă.

[ce nu s-a schimbat]

Dacă a existat un avantaj pe care cei care am debutat în jurul anilor 2000 l-am avut, acela ţine de ocazia de a vedea cu ochii noștri câte feluri de a te rata există pornind de la scriitori care au reușit să publice lucruri vii pentru a se rătăci ulterior în clișeele cele mai ieftine, până la inevitabilii „maeștrii locali”. În același timp a existat mereu în prim plan evoluţia lui Mircea Cărtărescu de la poetul care a dat cea mai importantă carte a primilor ani de după 1989 spre provocarea epică a romanelor și cuceririi publicului larg cu o disciplină scriitoricească exemplară.
La fel de puternică a fost influenţa pe care deschiderea spre actualitatea poeziei din afara limbii române a exercitat-o. Aproape la fel de influente ca perioada de traduceri masive din literatura universală în anii ’60 și ’70 ori traducerea celor 10 poeţi de limbă germană din România în „Vânt potrivit până la tare” spre jumătatea anilor ’80 au fost momentele de intersecţie cu poezia scrisă azi în alte limbi. Poate că sunt greu de identificat influenţele directe din partea scriitorilor de limbă maghiară din România la nivelul textelor, dar atelierele de traducere pe care le-am văzut au adus cu siguranţă în faţa celor care nu au avut ocazia să citească în limba maghiară ilustrări vii ale puterii pe care o oferă tradiţia literară puternică și o avangardă asumată la nivelul limbajului poetic. Texte semnate de Noemi Laszlo cu punctări ale metricii tradiţionale în termeni contemporani ori Santha Atilla și punctele sale de sensibilitate înconjurate de marcaje ale burscării au indus elemente fertile pentru reformularea reperelor lirismului azi.
La fel ca și în anii 90, pare că nu toţi cei implicaţi sunt conștienţi că perioadele bune din istoria oricărei literaturi au fost dublate de o efervescenţă de traduceri din celelalte literaturi. Abia în ultimii ani au început să apară în limba română primele volume integrale dedicate unor autori esenţiali de pe scena poeziei mondiale ca Alen Ginsberg ori E.E. Cummings și încă se mai lasă așteptate primele ediţii Pasolini, Ashbery ori noi versiuni pentru poeţii clasici (știu că se anunţă o traducere nouă din Goethe).

[final. Ce rămâne de schimbat]

Au apărut deja autori care s-au concentrat asupra performării poeziei, dar prezenţa lor, cu excepţia notabilă a lui Chris Tănăsescu rămâne discretă în România. Din păcate succesul acestuia în proiectul Margento pe scene dedicate genului în Germania sau Australia rămâne greu de explicat în termenii criticii literare autohtone. Din acest punct de vedere criticii preocupaţi de investigaţii substanţiale încă nu și-au spus cuvântul, până atunci fiind tot mai pregnante jocurile capricioase ale gustului individual. Tocmai de aceea cele mai multe premii literare și-au văzut reputaţia compromisă fiind oferite fără justificări, fără niciun fel de intenţie de asumare a unei mize a alegerii făcute. Excepţia de până acum câţiva ani a fost Premiul Mihai Eminescu impus prin inspiraţia lui Gellu Dorian de a atrage cei mai importanţi critici consacraţi în juriu. Din păcate aceeași lipsă a justificării coerente pentru alegerile făcute a lăsat loc în ultimii ani unor controverse care fac mai necesară decât oricând articularea discursului critic actual și renunţarea la subterfugiile asumărilor din vârful buzelor pentru opţiunile estetice și la eternele liste de nume oferite în locul ideilor de lucru.

2 comentarii la „O situaţie a deceniului 2001-2011 în poezia din spatele etichetelor generaţioniste”

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.