In ciuda faptului ca ma numar printre cei care au colaborat frecvent cu ICR, nu cred ca munca bine facuta trebuie sa ramana nepedepsita in Romania.

Si pot sa spun ca in proiectele cu ICR New York sau cu ICR Stockholm am intalnit oameni care erau priviti ca niste modele de reprezentantii tuturor celorlalte institute culturale ale altor tari, ca la ICR Praga si Paris am avut surpriza sa cunosc directori ai ICR care nu doar ca erau interesati de poezia contemporana, dar puteau oricand sa distinga ceea ce se intampla cu ea, ca la ICR Berlin, sub doua conduceri diferite ale filialei, am vazut proiecte de literatura in care reprezentantii romani au atras cele mai dinamice institutii germane in domeniu. Mult mai bine conectate la angrenajele contemporane ale comunicarii culturale decat multe alte institutii romanesti au fost experientele pe care mi le-au prilejuit cei cu care am colaborat la ICR Varsovia si, de curand, la ICR Tel Aviv. S-a intamplat chiar sa descopar la sediul ICR Bucuresti o institutie publica de care nu te simti oprimat atunci cand interactionezi cu ea. As vrea sa mi se ofere un exemplu de institutie publica romaneasca despre care se poate spune ca a continuat sa colaboreze cu o persoana care a criticat-o. Atunci cand am scris despre ceea ce consider ca au fost nedreptati apasatoare in cazul unui concurs ICR pentru reviste romanesti din strainatate, nu mi-a reprosat nimeni nimic, si am participat la tot atatea actiuni ICR la cate participasem si inainte.

Directia in care este indreptat Institutul Cultural Roman odata cu publicarea „ORDONANŢEI DE URGENŢĂ nr. 27 din 13 iunie 2012 privind unele măsuri în domeniul cultural” nu lasa prea mult loc interpretarilor. Lasand la o parte discutiile despre lapidarea politica a presedintelui in functie (cautata sau nu de Horia Roman Patapievici, e o alta discutie), cei care au formulat ordonanta de urgenta au simtit nevoia sa justifice schimbarile la textul legii 356 (din iulie 2003) cu o fraza care ar trebui sa fie predata la scoala (o fraza de 29 de randuri unul mai clar decat celalalt).

– pentru a putea intelege ce se intampla in fraza respectiva imi permit sa impart fluxul povestii in fragmente relevante.

Avand in vedere necesitatea consolidarii si amplificarii, sub diferite forme, a relatiilor culturale cu comunitatile romanesti de peste hotare, in scopul pastrarii si perpetuarii identitatii nationale, deziderat de o importanta deosebita in contextul fenomenului de globalizare, inclusiv culturala,

Deja de la primele cuvinte ni se ofera explicatia necesitatii reformarii institutiei culturale: relatia cu comunitatile romanesti din afara tarii. Acest lucru era deja in legea care fonda ICR (art 3 punctul b), insa invocarea lui ca unic argument al necesitatii reformarii este cat se poate de aiuristica din moment ce primul ministru coordonează un departament al romanilor de pretutindeni care isi asuma prin statut: „păstrarea şi afirmarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a românilor din statele vecine şi emigraţie”.

Se pare ca legislativul si executivul au nevoie de mai multe organe cu aceeasi functie, platite, evident, separat. De altfel o comisie senatoriala cu exact acelasi obiectiv este si pomenita ca un argument al restructurarii, atunci cand fraza continua:

„retinandu-se ca atingerea acestui scop impune exercitarea controlului parlamentar in privinta organizarii si functionarii Institutului Cultural Roman, prin intermediul Senatului Romaniei, in calitate de Camera decizionala pentru adoptarea proiectelor de legi si propunerilor legislative in domeniul politicii externe, in cadrul careia functioneaza comisii permanente in acest domeniu, precum Comisia pentru politica externa, Comisia pentru afaceri europene si Comisia Romanilor de Pretutindeni,”

Avem deci ocazia sa aflam ca dialogul cultural si creatia artistica romaneasca in strainatate sunt o problema de politica externa. (lucru pe care nu putem sa il dorim decat neadevarat, daca ne gandim la competenta culturala a camerei decizionale). Dar adevaratul spectacol incepe in afirmatiile cu care continua fraza:

„luandu-se in considerare necesitatea cheltuirii banului public, de catre Institutul Cultural Roman, in conditii de deplina legalitate, cu evitarea oricaror nereguli financiar-contabile, de genul celor evidentiate, in timp, de catre rapoartele Curtii de Conturi a Romaniei,”

In Ordonanta de Urgenta ni se spune destul de clar ca in timp, Curtea de Conturi a evidentiat nereguli financiar contabile la ICR. Acest lucru ar trebui sa fie destul de grav, daca ar fi adevarat dar nu este foarte clar de ce se reorganizeaza ceva care a fost constatat in neregula financiar-contabila, inainte ca vinovatii sau macar vinovatia sa fie penalizati legal. In acelasi timp avem si o declaratie a actualului Ministru al Culturii, care nu s-a ferit sa explice cat se poate de credibil ceea ce reprosa Curtea de conturi dupa controlul ICR:”Institutul Cultural Roman functioneaza intr-o ilegalitate institutionala, pentru ca cele doua posturi de vicepresedinte sunt facute din decizia presedintelui Patapievici; deci nu cu un act legal, pentru ca trebuia sa fie o lege pentru asta. Si institutul functioneaza asa de un an si ceva, acest lucru fiind consemnat de Curtea de Conturi ca fiind o ilegalitate majora in care functiona Institutul Cultural Roman”. In orice caz, parca ilegalitatea functiilor nu ar fi chiar neregula financiar-contabila.

si totusi un mic bla-bla administrativ se impune pentru continuarea justificarii:

avand in vedere dispozitiile art. 116 din Constitutia Romaniei, republicata, care reglementeaza structura administratiei publice centrale, respectiv ministerele, organizate in subordinea Guvernului, si alte organe de specialitate care se pot organiza in subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autoritati administrative autonome,

tinand cont de dispozitia generala de la art. 111 alin. (1) din Constitutie, potrivit careia Guvernul si celelalte organe ale administratiei publice sunt supuse controlului parlamentar,

retinandu-se necesitatea respectarii cadrului constitutional prin reorganizarea ca autoritatea administrativa autonoma, cu personalitate juridica, si trecerea Institutului Cultural Roman sub controlul parlamentar,

Dar, pentru ca limba de lemn nu este nimic fara un pic de inima de pasla, iata si pericolul national care ne pandeste in cazul in care nu credem ceea ce ni se prezinta aici:

„luand in considerare faptul ca neadoptarea masurilor propuse prin prezenta ordonanta de urgenta va duce, pe de o parte, la prelungirea efectelor profund negative ale unor stari de lucruri care tind sa afecteze, cu titlu de permanenta, sentimentul de apartenenta la natiunea romana a celor stabiliti, vremelnic, in alte state, iar, pe de alta parte, la mentinerea unor disfunctionalitati referitoare la modul de organizare si la functionarea Institutului Cultural Roman,

in considerarea faptului ca elementele prezentate vizeaza interesul public, astfel incat acestea constituie o situatie de urgenta si extraordinara a carei reglementare nu poate fi amanata,”

Cine poate sa comenteze ceva in situatia in care ar risca sa prelungeasca efecte negative? si, mai ales, atunci cand aceste stari de lucruri „tind sa afecteze, cu titlu de PERMANENTA, sentimentul de apartenenta la natiunea romana a celor stabiliti, VREMELNIC, in alte state”.

Si apoi fraza mai dureaza doar alte 2 randuri in care Guvernul reuseste, in sfarsit, sa adopte ordonanta de urgenta.

Merita notat, totusi, si faptul ca „ relatia cu comunitatile romanesti din afara tarii” a mai fost obiectivul prioritar al institutiei precursoare a ICR, Fundatia Culturala Romana. Dintre realizarile ei , Augustin Buzura (presedinte al povestii vreme de 15 ani) a fost foarte elocvent intr-un interviu dat acum cativa ani:” Activitatea noastra era imaginea tarii. Or, imaginea tarii nu e compusa numai din cultura, e si stiinta, e si viata sociala. Am încercat sa ajut oriunde am avut sansa sa o pot face. Nu va mai spun pe câti am convins sa vina cu fabrici în România, inclusiv de lapte sau de paste fainoase. Nu era nicidecum treaba mea sa fac aceste lucruri, dar am considerat ca, prin aceasta, contribui la îmbunatatirii imaginii tarii.”

De altfel, fostul sef al institutiei nu se ferea sa se laude cu sensul pe care il da unui cuvant invechit precum „propaganda”. In fond si cuantificarea succesului era cu totul speciala pe atunci:

„În anul în care Beijingul era Capitala Picturii, am deschis acolo o expozitie Corneliu Baba, care a avut un succes greu de imaginat.”

Dupa cum stim toti, arta contemporana chineza a beneficiat de un adevarat salt pe piata internationala. Acum intelegem ca s-ar putea ca acest salt sa se datoreze influentei pe care a avut-o promovarea lui Corneliu Baba in China. Eu abia asta gasesc greu de imaginat.

Este adevarat insa ca atunci Senatul nu reusea sa controleze activitatea Institutului care ar fi trebuit sa promoveze cultura romaneasca. Nu stiu de ce, punand fata in fata ordonanta de urgenta a Guvernului si declaratiile directorului sustinut de ultimul (si singurul pana in ziua de azi) presedinte PSD-ist, lucrurile par sa se limpezeasca: chiar daca intre obiectivele pe hartie ale ICR raman stimularea si facilitarea dialogului si incurajarea creatiei, obiectivele principale „in domeniul cultural” (cum zice limba de lemn a Ordonantei) par sa devina
„pastrarea si perpetuarea identitatii”.

Ceea ce ne dorim sa se intample, macar pentru prima data in istoria cunoscuta a umanitatii, din moment ce identitatea oricarei culturi veti dori sa alegeti nu a supravietuit decat prin reformulari.

Desigur, orice putere politica are dreptul ei sa faca orice crede de cuviinta cu intitutiile care ii cad in mana. Dar tot ea ar trebui sa raspunda si pentru ceea ce distruge. In fond, in tara a carei problema culturala este cum sa repatrieze osemintele artistilor pe care tot ea i-a refuzat… ar fi si suspect sa creada cineva ca va fi tras la raspundere atunci cand este la putere. Din punct de vedere cultural, insa… Horia Roman Patapievici nu poate spune ca ar fi facut „prea putin” cat a condus ICR.

Ramane de vazut

daca ICR era HR Patapievici, si, in acest caz, cei care pierd prin schimbarea structurii ar fi chiar cei care iau aceasta decizie pentru ca ar dezintegra o institutie care functioneaza,

sau daca ICR este o institutie care poate sa functioneze mai departe si fara cel ce a pus-o pe picioare. In acest caz looserii ar fi tot cei care il schimba din functie pentru ca nu au reusit sa ii aprecieze munca.