Pentru că tot am început să citez fragmente care pot să ofere exemple de abordare justă a problemelor poeziei, în ce priveşte critica literară, lucrurile nu stau chiar aşa de tragic precum în cazul jurnalismului cultural. Revista Cultura are multe momente în care te întrebi dacă nu au apărut nişte pagini pe care nu le-a citit nimeni. Dar, în acelaşi timp, tot aici apar câteva dintre cele mai coerente abordări legate de poezia de azi. Mai jos este un fragment din cronica pe care Alex Goldiş a făcut-o la o antologie dedicată douămiismului de Daniel D Marin.

„Privita global, poezia actuala pune in scena cea mai radicala asumare a realului nu doar din ultimele decenii, ci, poate, din intreaga literatura romana. Ea reprezinta o replica atat la abstractismul saizecistilor, cat si la cotidianul minimalist – dar neutru, inocent politic – al optzecistilor. „Copiii mileniului trei“ probeaza, ca nicio alta generatie de poeti de la noi (mi-e greu sa trimit peste secole tocmai la pasoptisti), ca vehementa politica merge mana-n mana cu vehementa poetica. Paradoxul face ca, dintre toate genurile practicate asiduu dupa Revolutie, fie ca e vorba de proza, jurnal, critica sau eseu, poezia sa fi devenit cel mai sensibil barometru al tranzitiei romanesti. Deasupra unor Lautréamont, Rimbaud, Trakl sau Bogza-Geo Dumitrescu, nume vehiculate frecvent drept modele ale generatiei, troneaza ca referinta centrala Maiakovski, cu lirismul lui incrancenat si negru, crud-revendicativ, dar nu lipsit de patetism si de un virulent accent moral. Toate atrocitatile tranzitiei romanesti, cu spaimele si deziluziile aferente, se acumuleaza si ies la iveala in poezia din jurul anului 2000. Mizeria, marginalitatea sociala, ipocrizia consumerismului, lipsa banilor si a perspectivei unei vieti decente nu sunt doar teme exterioare, cum se crede indeobste, ci traume care ataca intimitatea. De aceea, distanta de la poezia asumat politica de tipul Ruxandra Novac-Domnica Drumea-Gabi Eftimie (pentru a ma rezuma doar la numele prezente aici) pana la expresionismul convulsiv marca Dan Coman-Teodor Duna, plasat indeobste pe celalalt versant, evazionist-metafizic, nu e insurmontabila. Intre cei doi poli se construieste surprinzator de coerent sensibilitatea specifica poetului actual: o sensibilitate de animal haituit, muscat de raul social absolut, si care musca, de aceea, inapoi. Violenta douamiistilor, capul de acuzare formulat de critici asezati si pudibonzi, se naste dintr-un primar instinct de aparare si din exasperare reactiva. De aici, aliajul cu totul specific intre agresivitate si masochism, intre protestul comunitar si biciuirea pana la sange a sinelui. Criza acuta a comunicarii, neputinta si abulia, singuratatea paroxistica de zi cu zi, vinovatia si spaima congenitala, nevroza anonima, setea irationala de razbunare sunt doar cateva dintre obsesiile acestor poeti. E interesant de observat ca, fata de generatiile anterioare, lipseste total tema iubirii (simpla interfata a nevrozei), topos-ul literaturii, precum si orice alta forma de evazionism. Poetii actuali sunt niste prezenteisti, o generatie fara memorie si fara familie. In rarele cazuri cand aceasta din urma isi face loc in imaginarul patologic-egocentrist al poeziei de azi, e populata de figuri alienante precum fratele nebun (T. S. Khasis) sau tatal tiranic (Domnica Drumea).”

În Cultura