Printre lucrurile haioase din viața poeziei se numără și publicarea. Cei care au publicat deja poezie pot să confirme faptul că fiecare apariție a unei poezii într-o revistă literară are o întreagă poveste. Dar, cu toate acestea, până și la cele mai serioase reviste literare te surprind neglijențe care te lasă să crezi că nimeni nu a citit acele poezii după ce au fost puse în pagină.
Pentru că am văzut că pasiunea cârcotașilor de serviciu este să imi explice cât de gras și urat și peltic sunt eu și pe dinafara și pe dinauntru o să încerc să le iau aceasta piatră de pe inimă și o să spun de la început că tot ceea ce voi spune aici am sesizat mai întâi la mine, ba chiar multe texte pe care le-am postat aici pe blog pot fi aduse în sprijinul acestei auto-acuzații.
Totuși atunci când sesizezi faptul că nu doar neatenția ta este în discuție, parcă începi să te îngrijorezi. Mi-am surprins în textele mele tot felul de greșeli. Începând de la greșeli de literă până la greșeli ortografice. Și probabil că asta se poate întâmpla oricui. Dar „oricui” cine crede că nu este?
Recunosc, în urma unor împrejurări favorabile, acum câteva luni am început să îmi educ ochiul de cititor în căutarea greșelilor pe o pagină tipărită.
După această mult prea lungă introducere este momentul să intru și în motivul acestui text. În nr.2 din acest an al României literare, la pagina 8 este publicat un grupaj de poezii semnate de Ion Stoica. Poeme cuminți, pasionate de o anumită formă revolută a poeziei, cu rime decente și subiecte cât se poate de poetizante până la malul ruralizării poliglote (trebuie neăparat să citez: S-auzi lângă sat zăvozii cum latră; Bonjour infinit! Bonjour nesfârșire! ). Probabil că nu aș fi fost atât de entuziasmat dacă nu m-ar fi izbit un titlu de poem din acest ciclu: O PANDA. Chiar așa cu verzale (recunosc, în intimitate eu le zic majuscule ca tot omul).
M-am simțit brusc o persoană grăbită. Cum am putut să cred că imaginarul poetului selectat de România literară este una rurală. Ia uite ce simț al umorului! mi-am zis, brusc invidios pentru că am ratat ocazia de a-mi folosi unul din numele secrete pe care le folosesc eu în intimitate. Și citesc poemul: Când leg un cep de altul, iară șir, vai, mi-am zis, dar maschează bine ironia. Doar că spre finalul poemului se risipește misterul: unde-i panda? De când ne știm o pândă ne desparte spune poetul. Nu pot să nu recunosc, de fapt, mi-ar fi părut rău să se risipească entuziasmul meu invidios. Așa că m-am întors cu un vers mai sus: Cuprinsul cade-n toate tară rost Cum a ajuns fără să fie scris tară trebuie să fie o adevărată intrigă prin lumea actelor ratate, dar cum a intrat poemul fără să fie văzut de corector măcar spune ceva despre considerația cu care este tratată poezia până și în cele mai reputate publicații literare de azi. Și așa a apărut și pe site-ul revistei. O PANDA, omagii eterne. Să sperăm că te va și citi altcineva.
Și țin să lămuresc și ceea ce spune. În scurta mea experiență de cap limpede știu că ți se aduc din când în când pagini despre care ți se spune… la asta nu ai ce sa corectezi, nici nu te mai uita! De obicei este o pagină plină de diacritice lipsă pentru că așa a dat clientul. Și cum să nu îmi placă să mă gândesc la pagina aceea de poezie din România literara exact ca la pagina de mică publicitate la care mă refer aici. Pe de altă parte, îmi amintesc ce bucuros am fost cu ani în urmă, când am fost anunțat de la România literară că unul dintre poemele mele rămase după publicare primei mele selecții în această revistă a fost publicat și el pe pagina 3, câteva săptămâni mai târziu. Când am citit poemul care nu cred ca avea mai mult de 5 versuri m-am speriat: versul mână care citești devenise la publicare mamă care citești. (sigur, în ultima frază lipsesc două virgule, dar nu vă face să citiți panda în loc de pândă, nu-i așa?!)