Oricât de liberă ar fi discuția în jurul textelor literare, întotdeauna există reguli scrise sau implicite.
Prin 2003, când a fost deschisă una dintre platformele de pe internet dedicată acestui fel de dezbateri, printre recomandările explicite se număra acest lucru:
Recomandari:
daca nu suporti critica, nu-ti posta textul
incearca sa nu ataci autorul, sa nu-l injuri, sa nu i te adresezi cu “boule!”
incearca sa nu intri in polemici interminabile ori in afara subiectului
multumeste, din cand in cand, celor ce te comenteaza. Multumeste si daca nu te comenteaza nimeni
nu lasa sub texte semnale de mirc ), :D, etc
incearca sa nu te rezumi la comentarii ca: Frumos! Superb! Extraordinar! Misto! (misto e un cuvant cu sonoritate vulgara, apropo) Nemaipomenit! Diafan! Zdrobitor! Inimaginabil! Etc.
incearca sa fi cat mai sincer cand comentezi un text, cu riscul sa-l superi pe autor. Majoritatea nu o vor face.
Daca primesti un comentariu negativ, nu te repezi la autorul ”vinovat” cu dorinta de razbunare, de a-i rupe gatul, citeste textul pe care intentionezi sa-l faci harcea-parcea
locul pentru certuri si scandal e pe strada, unde poti injura cum iti vine la gura (daca atat te duce capul)
daca nu primesti nici un comentariu, nu te infuria, nu-ti retrage textul, lumea o sa creada ca esti un frustrat si ai probleme, posibil sa-ti evite pagina pe viitor
de aici
pe cât utile oricând pot fi aceste reguli pe atât de ineficiente s-au dovedit imediat ce au apărut cei care și-au dat seama că, pe măsură ce enormitățile pe care le spun pe sub un text sau altul sunt mai mari, cu atât mai siguri pot să fie că vor avea parte de o reacție din partea celui vizat (sau a oricui altcuiva). Asa se face ca in acelasi loc puteai să citești afirmații insolite: Pe acest site nu se cenzureaza texte. Se cenzureaza autori.
Persoanele vinovate de minciuna, hotie, injurie, inselatorie, neiubirea aproapelui si nerespectarea parintilor, vor fi excluse(…).
Oricât de stângaci formulate, cu nuanțele lor fundamentaliste, aceste indicații și imprecații regulamentare lasă să se vadă ceva destul de viu: Ceea ce până la urmă a eșuat în obsesie de tip tabloid a pornit ca o reacție interesată să recupereze o anumită realitate a scrisului. Și toată povestea stătea în opoziție ideea că scrisul este o scuză numai bună pentru aberații.
De fiecare dată când constați cât talent au cele mai mici aberații să devină dominante într-un interval de timp destul de scurt.
Mă gândesc să risc o explicație. De fapt, acesta este modul în care au funcționat mereu formulele de comunicare din zona expresiei artistice. Persoane interesate de depășirea unei situații ipocrite au încercat și de foarte multe ori au reușit să găsească instrumentele de disecție a ipocriziei și, destul de repede, ipocriții au învățat să fluture aceleași instrumente, doar așa, de dragul spectacolului.
Exemplul esențial în cazul nostru îl reprezintă Paul Goma. După decenii întregi în care scriitorul a fost marginalizat și desconsiderat la orice nivel oficial se găsesc destui care să îi reproșeze lucruri în chiar stilul impus de el. Pentru telespectatorul dezinteresat o acuzație pe care o face Paul Goma în jurnal sau intr-un roman este absolut egala acum cu perorațiile securiștilor care l-au persecutat.
Și totuși lucrurile stau așa numai aparent. Pentru că în realitate Goma este martorul prin excelență. Iar unui martor să îi ceri sa fie corect politic este în sine o aberație. Ceea ce îl face, în schimb, scriitorul Goma este tocmai faptul că, în orice scrie, reține fragmente întregi din realitatea pe care a trăit-o. Iar asta nu vor reuși niciodată cei care își propun să falsifice realitatea.