„(..)Aş vrea să poţi să-nviezi, o zi numai să trăieşti,
Parnasul nostru să-l vezi, apoi să ne mai vorbeşti.
Unul, iscoditor trist de termeni încornoraţi,
Lipsiţi de duh creator numeşte pe toţi ceilalţi.
Se plânge că nu-nţeleg acei care îl ascult,
În vreme ce însuşi el nu se-nţelege mai mult.
Altul, strigând furios că suntem neam latinesc,
Ar vrea să nu mai avem nici un cuvânt creştinesc,
Şi lumii să arătăm că nu am degenerat;
Altul ce scrie pe şleau ca preotul de la sat
Zice că e desluşit, se crede simplu; iar eu
Mă trag deoparte, privesc, şi scriu cum dă Dumnezeu.
Cu toate-acestea luăm titluri de mari autori,
Dăm sfaturi şi osândim, ne facem legiuitori,
Ne credem pe cât putem ai lui Apolon nepoţi,
Râdem de unii câţiva, şi publicul de noi toţi.
Amestecul întâmplat în limbile omeneşti,
Când s-a zidit acel turn, în vremile păgâneşti,
N-a fost atât de pestriţ, n-a putut fi mai ciudat
Decât acel ce aici urmează neîncetat.(…)”

Grigore Alexandrescu – Suvenire şi impresii, epistole şi fabule, Bucureşti, 1847