Cum se știe, fiecare are câte o părere despre ceea ce înseamnă poezie. Dintotdeauna, cele mai mari surprize le-am avut mergând la textele care au fundamentat poezia. Mai jos am transcris un fragment, din punctul meu de vedere foarte important, care surprinde o primă încercare de stabilire a raporturilor între clasic și modern, între tradiția populară și definirea codurilor literare. Cei care nu au răbdare să parcurgă textul de mai jos pot să sară direct la părțile pe care le-am îngroșat, pentru că vor avea surprize, mai ales față de ceea ce însemna în secolul XIX instrumente tradiționale și clasice ale poeziei și cum era percepută rima de poetul Zburătorului (1802-1972).

<<Poezia sau pousis va să zică facere, creație. Creatorul a toate, Dumnezeu, este primul și atotpotentul poet, Creația sau poezia sa este universul întreg.

Poezia cea mai sublimă și veră este aceea ce se exprimă prin fapte. Dumnezeu prin fapte și-a exprimat și își exprimă cugetările. O parte oarecare din acea putere creatoare s-a dat și omului și nu se manifestă decât prin faptele lui. Poezia lui Michelangelo se manifestă prin arhitectură, sculptură și pictură, a lui Rafael și a altora prin pictură, a lui Beethoven și a altora prin muzică, a lui Moise, Homer și a altor poeți prin cuvânt. (…)

De astă dată lăsăm poezia în genere și venim la poezia în specie, la poezia exprimată prin vorbă sau cuvânt; și aceasta poate prea bine a se exprima și în proză, fără a fi adică cântată pe oarecare măsură. Când însă poetul voiește a-și cânta creațiunile sale, atunci este nevoit a ținea, ca și în muzică, o măsură sau un tact, și iată începutul metricii sau al versului. Versificația dar nu este poezie, nu este esența unui ideal, ci o formă metrică, în care se cuprind regulile de muzică prin care se pot face versurile, ca să fie în adevăr versuri.

Versul în limba română a însemnat și înseamnă mai mult cântare, și nu fiecum, ci cântare frumoasă, voce dulce și armonioasă. Iată și expresiunile populare și generale  „Omul acesta e cu vers; are vers frumos- vers îngeresc„.

Ce ar fi însă de o cântare fără tact sau fără măsură? sau lipsind măsura sau tactul la o cântare, ar mai putea-o suferi auzul omului? Tot ce face cu plăcere și voie bună în muzică, tot ce face pe om a sălta, a se scula la danț și a danța în voie bună, este măsura, tactul.

Versul dar, fiind o cântare, fără măsură nu poate fi vers și nici însuși proză; ar fi un mod din cele mai zdruncinătoare și mai nebune de a-și exprima cugetarea.

Anticii, ca oameni mai primitivi și mai aproape de natură, avură instinctul și bunul simț de a cere de la vers numai și numai măsura și cezura. Modernii adaoseră și rime. În versurile populare ale României, se vede iar prin instinct că măsura și cezura au fost cu rigoare respectate; rima, ca un lux, fu mai puțin observată. Spre a măsura versurile anticii aveau și ei, ca și geometrii, o măsură ce se zice pede sau picior, compus din două, trei sau patru silabe. Modernii se servesc cu ce mai mică măsură, ce se zice silabă.

Ca să tractăm dară despre versificațiune sau despre regulile facerii versurilor, cată să vorbim mai întâi despre măsură, cezură, cum și despre rimă. Vom intra apoi mai preparați în mecanismul întreg al versului.>>

Ion Heliade Rădulescu „Critica literară” citat în „Teoria Literaturii” de Irina Petraș, p. 336-337

Wikisource oferă și o selecție consistentă din textele lui Heliade Rădulescu