Tot mai multe „descoperiri” de care am parte in ultima vreme (fie ca e vorba despre concursurile rezervate celor mai tineri poeti ori despre volume de poezie recent publicate) ma lasa intr-o stare de entuziasm aproape mut. Pe cat de mult ma bucur de fiecare data cand vad ca poezia functioneaza si leaga, exprima, formuleaza lucruri care plutesc in jurul nostru, tot atat de intensa este senzatia de teama care ma incearca atunci cand imi dau seama cat de lejeri sunt termenii in care este de obicei aclamata sau blamata poezia cuiva.

Este suficient sa stergi judecatile de valoare (sau pur si simplu cuvintele „mare”, „genial”, „talentat”) si sa verifici catusi de putin consideratii ca „inedit”, „original”, „puternic” din majoritatea discursurilor despre poezie şi realizezi în ce situaţie neajutorată sunt cei mai mulţi comentatori. Şi fiecare parcă se simte obligat să dovedească ceva, să predea o lecţie.

In cele din urmă, însă, responsabilitatea ca şi soluţiile rămân personale.
Şi personală este reacţia pe care fiecare poem citit o poate stabili în cadrul relaţiilor poetice care îl justifică.
De fapt nici cel mai important poem din epocile clasice până în secolele mai recente ale istoriilor literare nu poate să aibă vreun sens fără contextul cu care interacţionează mai devreme sau mai târziu.
Până şi cea mai naivă compunere poetică lasă să se vadă un fel specific în care este folosit limbajul, măsura în care depăşeşte sau nu iluzia automatismelor poetizante şi chiar locul în care se încadrează poemul cu pricina în contextul poetic de care ţine. Şi aici nu poate să facă nimic nici mama marketingului cu cuvinte mari. Şi relaţia poetică face trecerea de la personal în spaţiile fluide ale limbajului în acţiune.