Discutia pentru care m-a invitat Felix Nicolau la universitatea Hyperion mi-a placut. In primul rand ca m-a pus sa imi revad povestile despre poezie si poetic. Puse cap la cap au dat o prezentare cam lunga pentru gustul meu dar dupa am mai dat si videopoeme si ei, da, au fost intrebari.

Studentii de la Hyperion au fost un public asa de atent ca pot sa pun degetul pe momentele cele mai bune ale intalnirii. S-au amuzat de Toparceanu, au intrebat de ce si cum ar trebui sa se descurce un poet tanar, si, atunci cand nu am avut dreptate, sau am formulat mai aiurea, a fost si cineva care mi-a spus „eu cred ca gresiti” ceea ce abia asteptam.

Dar cea mai vie reactie a fost la prezentarea eticii poetice. Mai exact la obsesia mea cu vinovatia. Pe scurt le-am spus ca de unde ma uit eu, poetii sunt vinovati de tot. Si de ipocrizia politicienilor, si de oboseala administratiei, si de muzica proasta, si de superficialitatea presei. Pentru ca un poet poate sa faca toate lucrurile astea altfel pornind chiar de la ceea ce scrie. Faptul ca toate lucrurile pomenite mai sus sunt asa cum le vedem azi este sustinut si de neincrederea pe care poetii prefera sa o aiba in instrumentele pe care le au la dispozitie. Iar exemplul din confruntarea basescu – geoana din decembrie, cu doua exemple din jocurile de limbaj politic le-a scos exclamatii. Mi-a placut mult sa vorbesc cu un public care participa si se implica in povestea pe care o aduce un baiat care da din gura despre alti baieti care dau din gura.

A, si i-a mai cucerit si faptul ca meseria de poet e in nomenclatorul profesiilor din Romania. Dar asa este si aburitorul de lemn.

Intr-un fel interesant am uitat fix ceea ce le pregatisem pentru final. Am impartit constitutia republicii poetice dar am uitat sa spun in incheiere ce e cu ea.

altfel lucrurile au curs in 13 slide-uri cam asa:

XXI (Prima parte)

Primăvara s-a întors; pământul
pare copilul ce versuri recită:
multe, ce multe!… Sârgul avântul
învăţăturii: răsplata-i primită!

Aspru fu dascălul! Cuget măiastru
cu barba-i de nea, colilie.
Dar cum vom numi, verde şi-albastru
Se cade s-o ştim. El o ştie, o ştie!

Voios cu copii, pământ dezlegat
vrem să te prindem la joacă!
Cel mai voios izbuteşte, pământ!

Că harnicul dascăl, sespus te-a-nvăţat:
ce-i rădăcină, slova-şi desface,
lungi şi grele tulpini cântând al tău cânt.

(trad de N. Argintescu-Amza de aici)

XXI (ERSTER TEIL)

Frühling ist wiedergekommen. Die Erde
ist wie ein Kind, daß Gedichte weiß,
viele, o viele . . . . Für die Beschwerde
langen Lernens bekommt sie den Preis.

Streng war ihr Lehrer. Wir mochten das Weiße
an dem Barte des alten Manns.
Nun, wie das Grüne, das Blaue heiße,
dürfen wir fragen: sie kanns, sie kanns!

Erde, die Frei hat, du glückliche, spiele
nun mit den Kindern. Wir wollen dich fangen,
fröhliche Erde. Dem Frohsten gelingts.

O, was der Lehrer sie lehrte, das Viele,
und was gedruckt steht in Wurzeln und langen
schwierigen Stämmen: sie singts, singts!

(aus: Sonetten an Orpheus)

XXI (FIRST PART)

Spring has again returned. The Earth
is like a child that knows many poems,
many, o so many . . . . For the hardship
of such long learning she receives the prize.

Strict was her teacher. The white
in the old man’s beard pleases us.
Now, what to call green, to call blue,
we dare to ask: she knows, she knows!

Earth, now free, you happy one, play
with the children. We want to catch you,
joyful Earth. Only the most joyful can do it.

O, what her teacher taught her, such plenitude,
and that which is pressed into roots and long
heavy, twisted trunks: she sings, she sings!

from: Sonnets to Orpheus
(tr. Cliff Crego) de aici