„Infernul în traducerea lui Marian Papahagi aduce la lumină una dintre acele «urme», sau «semne», de poezie şi tradiţie literară ce pot fi trezite de textul dantesc în memoria culturală a cititorului, punând în dialog originalul cu limba «nouă» care îl găzduieşte. Versiunea de faţă ne arată, în felul acesta, că traducerea poate deveni cu adevărat o «tălmăcire» (după cum ne aminteşte Irina Papahagi, în Prefaţa ei, că îi placea lui Marian Papahagi să spună), adică o operaţiune hermeneutică, de interpretare, care stabileşte o «relaţie vie» între original şi textul «nou». Aceasta poate reda viaţa – după cum afirma Walter Benjamin – acelor semnificaţii latente ale originalului care ies la lumină doar prin contactul cu potenţialul semantic al unei alte limbi, astfel încât întâlnirea textului original cu noua limbă ajunge să fie chiar una dintre forţele vitale ce garantează «supravieţuirea» marilor opere clasice în cultura tuturor timpurilor.“ (Mira MOCAN)

Dintre toate clişeele legate de poezia contemporană, cel care susţine că poetul ca persoană trebuie să fie într-un fel sau altul pare cel mai greu de demontat. Mircea Ivănescu a fost poetul român care s-a aflat cel mai departe de clişee.

„Măştile lui M.I.” (Editura Humanitas) este un dialog între filosoful Gabriel Liiceanu şi Mircea Ivănescu. Ceea ce de obicei este un defect într-un interviu, necunoaşterea prealabilă a personalităţii şi a operei celui intervievat s-a transformat într-o calitate. Gabriel Liiceanu face paranteze necesare şi transformă discuţia într-un spectacol. Mircea Ivănescu parcurge în această carte o întreagă istorie personală, de la copilărie la legendele create în jurul său ca poet şi traducător. Să vorbeşti despre modestia lui Mircea Ivănescu a devenit în sine un loc comun atunci când e vorba despre poezia românească din ultimii ani.

Ciocnirea limbajelor
Insolită este în volumul de faţă şi întâlnirea dintre două tipuri de limbaj cât se poate de diferite. Pe de o parte este filosoful care plasează exact evenimente şi nuanţe între istoriile paralele ale ultimei jumătăţi de secol, iar pe de altă parte este o personalitate interesată în primul rând să nu îşi falsifice relatările nici măcar pentru clasicele clasificări literare. De mai multe ori, Mircea Ivănescu, cel de al cărui nume rămâne legat, pe lângă traducerile din autori dificili ca Joyce ori Kafka, un univers poetic profund personal şi, în acelaşi timp, corelat cu evoluţiile poetice contemporane lui în spaţiul anglo-saxon, insistă să minimalizeze orice tendinţă de apreciere a operei sale. Nu doar că refuză orice intenţie literară insistând asupra adevărului din poemele sale, dar, de fiecare dată când are aprecieri critice (despre Marin Sorescu de exemplu), adaugă: „Oricum, era un poet mult mai bun decât mine”.

din ziarul ring