Un sondaj dat publicităţii de Institutul Român pentru Evaluare şi strategie arată că „lectura este o activitate bine reprezentată la români, însă există o apropiere între proporția celor care nu citesc deloc cărți și a celor care citesc mai mult.

Peste o treime dintre participanții la studiu susțin că au citit o carte în ultima lună, 23% au citit cartea în ultima săptămână, iar 12% în luna curentă.  Unul din cinci români însă a citit o carte în urmă cu mai mult de un an, 2% citesc doar cărți pentru școală sau facultate, iar 22% recunosc că nu citesc deloc.

Femeile domină vârfurile de tendințe, astfel că ele sunt cele mai prezente atât în topul celor care nu citesc deloc cărți (22,3% femei față de 21,9% bărbați), dar și în cel al subiecților care au citit o carte în ultima săptămână (26% femei față de 19,5% bărbați). În ultima săptămână au citit o carte cu precădere subiecții cu vârste între 36 și 65 de ani, dar și cei care locuiesc în mediul urban.”

Cei de peste 65 de ani, cei mai ocupaţi

Mari schimbări nu se sesizează de la sondajele făcute în anii trecuţi. Specială este însă comparaţia făcută între opţiunile grupelor de vârstă. 41% dintre cei care au peste 65 de ani recunosc faptul că nu citesc. Procentual, mai multe persoane din mediul rural au contact cu lectura decât pensionarii. Acest lucru este explicabil şi prin faptul că cei mai mulţi pensionari găsesc preţil cărţilor prea sau destul de mare (49% + 33%). Dar adevărata dimensiune a viziunii despre lectură a categoriei de vârstă de peste 65 de ani vine (paradoxal) atunci când vedem că peste 55% din pensionari sunt de părere (total sau parţial) că nu au timp să citească cărţi.

Poezia şi ce spune sondajul despre ea

Specială pentru ceea ce ne interesează pe poetica este secţiunea dedicată poeziei. Chiar dacă în topurile preferinţelor pe genuri poezia este aleasă numai de 1% declară ca ultimă carte citită un volum de poezie iar în între genurile preferate poezia nici măcar nu mai apare, Eminescu este autorul preferat pentru 10% dintre cei chestionaţi (sigur, aproape 50% îl consideră poetul preferat), acesta fiind cel mai mare procent înregistrat. Această lucru dezvăluie o încurajatoare situaţie, preferinţele fiind foarte împărţite, de parcă idolatria care mutilat percepţia literaturii de multă vreme la noi începe să se înmoaie. Cel puţin la nivel declarativ. Continuă lectura Poezia în cel mai recent sondaj despre obiceiurile de lectură ale românilor →

Ioana Dunea are o prezentare utilă asupra unei părţi a operei lui Gellu Naum pe care până şi poetul prefera să o evite.

Uimitoare este în cazul lui Gellu Naum capacitatea de a reveni după 20 de ani la tipul de lirism la care renunțase în 1948. Cele patru volume ce compun acest hiatus, Filonul (1952), Tabăra din munți (1953),Poeme despre tinerețea noastră (1960), Soarele calm (1961), sunt date uitării atât de el cât și, în mare parte, de critică, iar versurile:
„cu toate glasurile tinereții
rostim solemn, la nesfârșit,
cuvintele de aur:
Lenin!
Partid!
Spre comunism!”
par rostite de o gură străină. Aparent găsim în Poeme despre tinerețea noastră toate ingredientele necesare unui volum pe linie, germenii unei „estetici angajate”, propagandistice. În realitate însă este o ordonare mecanică a cuvintelor, un joc sinistru pe care poetul acceptă să-l joace, un pseudolimbaj necesar pentru a adăposti în subterană poezia la care Gellu Naum nu renunță nici un moment. Gellu Naum scrie înPoeme despre tinerețea noastră despre cuvintele „cele noi”, „cele roșii”, despre „schimbarea lucrurilor, care poate să însemne și schimbarea perspectivelor”:
„Sau poate ar trebui să caut
cuvintele de evocare –
cu gingășia degetului pus pe flaut –
la steagurile care ard în soare…”
În lungile convorbiri cu Simona Popescu, Gellu Naum îi vorbește despre autoamuțire, cea legată de siniștrii ani ’50: „«un coșmar, cineva care n-a trecut prin asta nu are cum să înțeleagă și nici n-ar trebui să judece», îmi spunea. «Ei ar fi putut atunci să mă distrugă de două ori. O dată în plus ca poet. Am încercat să mă apăr cum am putut. Am ieșit într-un fel din viață». Știi că trecuse atunci printr‑un soi de maladie ciudată, care a durat câțiva ani. «Nu mai puteam să vorbesc și nu mai vroiam să văd pe nimeni», mi-a mărturisit. (…) «Eram cât pe‑aci să mă sinucidă atunci»”. Această stranietate „psihosomatică” pe care o trăise și în timpul războiului, preț de o lună, se traduce în scris prin cele 4 volume pe care le publică. Este o continuă raportare a poetului la un trecut antifascist, la o frenezie juvenilă, la miturile stângismului occidental, o căutare a evitării realităților prezente:
„și, împotriva lor, pe-atunci,
în inimile noastre venea cuvântul lui Lenin,
așa cum în ghinda stejarului … pădurile viitoare.” (Pe-atunci)

Gellu Naum caută să nu scrie despre furnale, uzine, colectivizare, schele, să nu alunece în banalitățile versificate ale „tribunilor îmbujorați”. El scrie despre idealurile unei generații, despre ceea ce ar fi trebuit să reprezinte miezul literaturii de stânga:
„Nici vorbă că o mână de poeți
mai ciripeau prin colivii
după faimoasele criterii ale poeziei
vreo patruzeci și patru de poeme
(ba, ce zic, poate chiar mai multe),
poeme despre dor,

dar despre comunistul îngropat
în noaptea zăbrelită a Jilavei,
în noapte subterană a Doftanei,
și despre dorul lui
cânta, în milioane de inimi
pasărea nevăzută, pasărea vie a speranței.” (Nici vorbă, înfloreau lalelele)
Deși încearcă să uzeze de o parte a temelor indispensabile în epocă (inapetența unor poeți pentru o realitate imediată), Gellu Naum nu are parte de cronici favorabile. Dimpotrivă. Criticii îl privesc cu suspiciune, plasându-l în categoria „poeților care ciripesc prin colivii”. Astfel, Ion Dodu Bălan acuză Viața Românească pentru că ar fi publicat „versificații moderniste, fără nici un conținut nou, social-politic. Anumite poezii ale lui Gellu Naum sunt din acest punct de vedere prezențe regretabile în paginile revistei. Avem nevoie de o poezie a muncii socialiste, a muncitorului înaintat, a pasiunilor și idealurilor sale. Din păcate mai apar unele poezii despre muncitori, rezumate la niște vagi pasteluri urbane, în care sunt «plantați», pentru decor, oameni în salopetă, oameni despre a căror viață sufletească nu aflăm decât extrem de puține lucruri, în cazul cel mai fericit”.
Un ton revoltat, violent, îndreptat împotriva „celuilalt”, a memoriei care nu se poate desprinde de o realitate opusă noilor timpuri răzbate din Cuvinte de aur:
„cu toată ura
(…) ne place să lovim retina
acestor ochi rotunzi
și nu prea inocenți, deși catifelați,
acestor ochi care de-atunci,
din vremea tinereții noastre,
păstrează-n ei mucegăitul peisaj
al celeilalte părți a baricadei.”
Interesantă ni se pare asocierea între textele lui Gellu Naum și ilustrațiile lui Jules Perahim (grafician suprarealist devenit unul dintre cei mai cunoscuți ilustratori ai romanelor realist-socialiste ale epocii). Poetul mimează entuziasmul:
„cuvintele-faptă, cuvintele
din arsenalul tainic al tinereții noastre:
Lenin, Partid, Eliberare.” (Oamenii și cuvintele lor),

restul pe FDL

Teatrul de Comedie lansează concursul de dramaturgie cu texte de comedie românească, ediţia a VII-a.

Piesele pentru concurs, comedii inedite (care nu au mai fost publicate sau montate pe scenă, la teatrul de televiziune sau radiofonic), vor fi trimise în 3 exemplare pe adresa: Teatrul de Comedie, str. Sf. Dumitru nr. 2, sector 3, cod postal 030077, Bucureşti.

Data limită: 1 martie 2012

Piesele, tehnoredactate cu diacritice, având scris titlul dar fără menţionarea autorului, vor fi trimise într-un plic format A4 împreună cu un plic mai mic, sigilat, ce va avea scris în exterior titlul piesei, iar în interior datele de identificare ale autorului.
Manuscrisele trimise pentru concurs nu se înapoiază.

Câştigătorii vor fi anunţaţi în cadrul Festivalului Comediei Româneşti, festCO 2012 ce va avea loc în luna iunie.

Potrivit unui comunicat, Teatrul Naţional din Timişoara, în parteneriat cu Forumul Cultural Austriac, propune un proiect nou: Înainte de pensionare de Thomas Bernhard, în traducerea lui Ciprian Marinescu. Înainte de pensionare este povestea unui fost torţionar, azi judecător respectat, şi a surorilor lui. Realistă şi metaforică, poetică şi dură, istoria fraţilor Höller reprezintă o ilustrare perfectă a totalitarismului concentrat în interiorul familiei. Montarea face parte dintr-un program mai amplu derulat de Forumul Cultural Austriac în România.Distribuţia îi reuneşte pe actorii Ana Maria Cojocaru, Doru Iosif şi Sabina Bijan. Decorul şi costumele sînt semnate de scenograful Alois Gallé. Direcţia artistică a spectacolului aparţine regizorului austriac Christian Papke.
Premiera este programată sîmbătă, 10 martie, de la ora 19, la Studio 5 al Teatrului Naţional. Premiera are loc în cadrul programului FAŢĂ ÎN FAŢĂ al Teatrului Naţional din Timişoara, un program care insistă pe proximitatea dintre actor şi spectator, pe un teatru interactiv, de factură intimistă, pentru un public dinamic, cu apetenţă pentru un dialog artistic deschis.