Cel mai bun poet, pentru oricine citeste, este el (sau ea) insusi. Dar asta este valabil mai ales pentru cei care nu citesc. Pentru cei care nu au avut niciodata contact cu lumea literara, cele cateva instrumente de lectura si mitologizare pe care le-au dobandit in scoala creeaza o aura aproape ireala pentru acest domeniu. Din 2005 am urmarit diferite formulari pe care lumea literara romaneasca le-a intreprins, invitand in fata publicului autori pe care ii gaseam demni de prezentare, cel putin din punctul meu de vedere. Cum orice pretentie de exhausivitate ar fi fost iluzorie, interesul meu s-a concentrat treptat asupra poeziei, domenul in care formularile criticilor profesionisti au parut ca isi pierd relevanta de la un an la altul. Nu intamplator, acelasi fenomen se poate constata si in legatura cu instrumentele de lectura a poeziei puse la treaba in paginile revistelor literare. Treptat, am fost martorul esecului unei manipulari acceptate tacit de scriitori generatie dupa generatie cu cele mai nobile intentii. Aceasta este situatia lumii reale a poeziei in toate colturile Europei iar seria de relatari pe care o deschid aici isi propune sa arate de ce aceasta situatie este din ce in ce mai putin o criza si din ce in ce mai mult o sansa a poeziei.

In masura in care demersul meu se va gasi interesant si pentru altcineva decat mine, va invit sa expuneti propriile dumneavoastra instrumente pentru alegerea poeziei care merita citita de cea pe care ne multumim doar sa o rasfoim. Sper ca la final vom avea o imagine viabila a tendintelor poeziei azi.

Herta Muller a mai fost in Romania. Dar parca doar securitatea in formele ei mai mult sau mai putin actualizate, mai mult sau mai putin interiorizate o considera un star. Dupa ce premiul care isi propune sa rascumpere toata dinamita din lume i-a rasplatit franchetea si credinta in instrumentele literaturii publicul din Romania a facut coada sa o vada. Cum era de asteptat, nu toata lumea a fost multumita de opiniile pe care Herta Muller, de altfel le tot repeta (si se pare ca nu destul pentru noi) de multa vreme.
Mai intai, Nicolae Manolescu tine sa ii aminteasca cat de importanta este pozitia corecta in Romania literaturii cuminti. Ce uita insa cunoscutul critic este faptul ca nici nu prea ar trebui sa conteze ce spune un presedinte sau altul. Atata timp cat majoritatea covarsitoare a unei culturi poate sa iti debiteze oricand enormitati incantate de „conditia scriitorului” mult mai apreciat in comunism decat acum, ori despre bunatatea naiva a celui in jurul caruia se grupase comunismul national in Romania, putem sa fim linistiti: dictatura este in continuare in capul nostru.
In cealalta directie il citesc pe Petre Barbu. Daca numai autorul „Ultimei tresariri a submarinului legionar” ar fi fost in Ateneul Roman in fata Hertei Muller, tot ar fi meritat sa vina autoare inca o data in Romania: „Herta Müller a vrut să ne spună că nu există „rezistenţă prin cultură” într-o dictatură. Există ori disidenţă, ori tăcere, laşităţi şi compromisuri.” Punct ochit, punct lovit.
Pentru ca un scriitor poate sa acceseze constiinte asa cum nici macar 100 de declaratii si comisii presidentiale nu au reusit vreodata, cred ca orice greseala „de nuanta” pe care un scriitor poate sa si-o asume este mult mai aproape de adevar decat o declaratie cu parafa puterii.