Arhive categorie: util

Cateva feluri de cretinism cultural

An Idiot AbroadCretinul cultural este una dintre formele de manifestare cele mai serioase în România. Pentru că, de obicei, cretinul cultural resimte tot ceea ce nu înțelege ca o agresiune, el va avea tendința să dea lecții și să dezvolte mici teorii de morală practică.
Încercând să descriu cele câteva feluri de cretin cultural pe care sunt sigur că le cunoașteți, încerc să înlătur câte ceva din prejudecata conform căreia un cretin cultural ar trebui disprețuit. De fapt, ca și în cazul istericilor culturali despre care am mai scris aici, “atitudinea față de o astfel de persoană trebuie să fie întotdeauna fermă. Nu trebuie să se manifeste emoție sau milă, ci blândețe. Dupa criză, bolnavul nu trebuie ridiculizat iar episodului, pe cât posibil, trebuie să i se acorde cât mai puțină importanță.”

Cea mai des întâlnită formă de cretinism cultural este cea moralistă. Cretinul cultural moralist știe că nu stăpânește foarte bine domeniul pe care se simte chemat să îl reprezinte dar se bazează pe imaginație. Fără să știe despre ce vorbește, va judeca orice fapt cultural din perspectiva decenței și a utilității moral-religioase, încercând să își închipuie ce este plăcut sau neplăcut pentru cei mai importanți decât el. Citește în continuare Cateva feluri de cretinism cultural

Ritmurile poeziei- iambul și troheul

iambic tshirtÎntr-o discuție de sub postul anterior în care încercam să redau câte ceva din pasiunea mea recent descoprită pentru metrica poeziei am văzut că nu sunt singurul de pe blog u pasiuni de felul ăsta. Așa se face că m-am tot gândit cum să formulez tema cea mai plictisitoare din istoria poeziei, pe cât de ternă și tehnică, pe atât de fertilă pentru așezarea lecturii pe o bază zero a subiectului.
În intervenția pe care am evocat-o mai sus s-a văzut cât de flexibilă poate să fie transpunerea metrică a unui vers cât se poate de obișnuit.

Iamb paRAM u – silaba neaccentuată urmată de silabă accentuată
Ca să nu ne îndepărtăm prea mult de termenii unei discuții care pornește de la lucruri reale merită menționat faptul că metrul poeziei se regăsește în cele mai banale formulări. De exemplu I’ll have a burger and a glass if Coke este un pentametru iambic (cinci iambi)-
I’ll have/ a bur/ger and/ a glass/ of Coke arată că unei silabe neaccentuate îi urmează o silabă accentuată și iată și metrul care a marcat istoria poeziei din antichitate până la poezia clasică engleză. Ceea ce uită să spună manualele școlare este că dintotdeauna, poeții și-au asumat alternarea ritmului chiar și în interiorul unui vers metric. De la inversarea silabelor într-o porțiune a versului astfel încât nu mai avem cinci iambi, până la completarea seriei de cinci iambi cu o silabă de final neaccentuată (feminină) lucrurile astea se întâmplă chiar și în celebrul pentametru shakespearian:

To be/ or not/ to be,// that is/the ques– tion

Dar ce legătură are asta cu poezia românească ne-am putea întreba amintindu-ne prejudecata conform căreia versurile în limba română nu se pot supune regulilor clasice. În realitate, cuvintele niciunei limbi nu fac așa ceva în exclusivitate.
Al Ștefănescu și Maria Bărcănescu în Tratat de versificație citează, printre altele, pentametrul iambic eminescian din Ah mierea buzei tale, unde versurile încheiate cu o silabă neaccentuată în plus alternează cu versuri cu metru perfect:
Ah, mie/rea bu/zei ta/le am/ gustat-o
A bu/zei ta/le coap/te, amo/rul meu
pa/da /nului/ eu am/ furat-o,
De ea/ mi-am /corit/ sufla/rea eu;

chiar și aici se vede cum răcorit este accentuat de două ori în mod anormal pentru rostirea obișnuită, dar integrat în ritmul pentametrului.

Mihai Dinu (Ritm și rimă în poezia românească) se gândește să compare chiar varanta celebră a hexametrului iambic din Ion Barbu (șare iambi):
Sfânt trup/ și hra/nă si/eși, Ha/gi rupea/ din el

cu sintaxa naturală care ar putea foarte bine să ritmeze
Trup sfânt și hrasieși etc

ritmic nimic nu se schimbă, dar, substantivul pierde accentul și rămâne un sunet de fundal, în caz contrar activându-se (conform teoriei propuse de Dinu aici) oroarea de spondei (două silabe accentuate alăturate) specifică limbii române: astfel, se arată aici spunem bun rămas legând cele două cuvinte în pronunțare pentru că între silaba accentuată bun și ultima silabă din rămas, accentuată și ea se interpune silaba neaccentuată, însă, atunci când spunem rămas bun simțim nevoia să despărțim cele două silabe accentuate, fie introducând o pauză între ele, fie anulând rostirea unuia dintre accente.

Troheu RAMpam u , silaba accentuată urmată de silabă neaccentuată
Citește în continuare Ritmurile poeziei- iambul și troheul

Metrica vernaculară față în față cu reacțiunea antică (originară)

shakespeare iambicEste posibil să ne amintim de la școală acele cursuri peste care mai toți profesorii treceau cât puteau de repede dându-și seama că sunt lucruri plictisitoare rău pentru mai toți elevii. Elementele de metrică au sunat cât se poate de inutil în manualele de literatură școlare și pe bună dreptate.
În principiu, pe cât de cunoscut ne sună numele iamb, troheu, dactil, pe atât de vagi au rămas noțiunile legate de aceștia. Cei mai silitori cititori își vor aminti poate cele două versuri din prima parte a Scrisorii a II-a de Eminescu:
De ce dorm, îngramadite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile?

Și aceasta ne aruncă în cea mai ironică situare a metricii.
De câte ori nu am fost descurajați în cercetarea metricii, atunci când comparând ceea ce numește Eminescu Iambi suitori și dactile săltărețe cu lecturile clasice am găsit ce mai ciudată nepotrivire.
Aristotel în Poetica, vorbind despre iamb, spune că este metrul prin care anticii se ironizau în satire, formula ritmică potrivită pentru pamflet prin excelență. Mai mult, din utilizarea iambului pentru satiră, se pare că vine chiar și verbul ἰαμβίζειν, a scrie pamflete împotriva cuiva.
Nu pare să fie o utilizare suitoare cum spune Eminescu, nu-i așa?! Și totuși nu doar Eminescu spune asta ci vreo 800 de ani de poezie în limbile occidentale. Care au găsit că iamb-ul este formula ritmică potrivită pentru poemele eroice.
Dar pentru că am pomenit de poeme eroice, probabil că eposurile homerice sunt cele mai cunoscute opere ale acestui gen în antichitatea greacă. Din nou încercăm să înțelegem cum poate fi săltăreț dactilul consacrat de stilul Homeric. Și nu avem cum.
Explicațiile însă nu lipsesc.
Prima dintre ele se referă la diferențele dintre metrul clasic și înțelegerea acestui metru în limbile naționale. Majoritatea celor care s-au ocupat de metru sunt de acord că atunci când în Grecia antică se vorbește despre iamb ca despre o silabă scurtă urmată de o silabă lungă nu este deloc același lucru cu silaba neaccentuată urmată de silabă accentuată.
Mai mult, trecerea de la această gândire cantitativă a metrului poeziei (o silabă lungă ar dura atunci când este rostită cât două silabe scurte) la o gândire accentuală a metrului justifică faptul că din momentul în care s-a început organizarea poetică a limbilor vernaculare (are au urmat în Europa limbii latine culte) toată utilizarea metrilor clasici s-a răsturnat.

Despre răsturnări
Așa se face că de la versul limbii italiene, până la versiunile engleze ale poeziei, iambul comic a devenit sobru și eroic, iar dactilul epic s-a limitat la utilizări parodice. Sonetelor shakespeariene sunt scrise pentametru iambic (versuri de câte 5 iambi, cu excepția sonetului 145, scris în tetrametru iambic- nu există nicio explicație, dar acolo versul are doar câte 4 iambi- mai mult, criticii mai documentați decât noi spun că în epocă, acesta ar fi singurul exemplu de sonet cu vers de opt silabe).
Încă și mai expresivă este o explicație care leagă numele metrilor clasici de arta dansului, astfel încât, silaba scurtă era asociată momentului în care piciorul este ridicat de la pământ, iar silaba lungă unei așezări hotărâte a piciorului pentru a păși mai departe. Pe măsură ce poezia a fost asociată tot mai mult cu arta retoricii (spre sfârșitul imperiului roman), cele două silabe ale unui picior iambic au fost identificate cu momentul ridicării și coborârii vocii. Și asta a dezorientat complet orice dorință de normare coerentă cu antichitatea.
Ceea ce mă atrage însă în acest joc al sensurilor metricii în epoci diferite, este chiar deschiderea pe care termenii de specialitate o au pentru contrazicerea oricărei dogme.

Un mic șotron dintr-o epocă în alta
Mai mult decât orice, chiar descoperirea utilizărilor și înțelesurilor pe care un metru sau altul l-a avut în diferite momente ale poeziei arată că poezia este absolut străină de regulile exterioare, sistemele metrice chiar funcționând doar ca instrumente de organizare a poeziei și nu ca dogme care ar asigura poeticitatea.
Cât despre cât de prezenta este metrica în jurul nostru ajunge să vedem cum se joacă textele hip-hop cu iambul. Să luăm la întâmplare un heptametru iambic hip-hop (un vers alcătuit din șapte iambi):

Bodega, locul cel mai drag si unde-n vena-mi bag

paraziții

Altfel, despre rolul heptametrului iambic (chiar așa cum îl vedem mai sus, cu o cezură după silaba 8 ) în poezia engleză a secolelor XVII-XVIII, Samuel Johnson are de spus lucruri cât se poate de interesante, considerând că au stat la baza a ceea ce se numește acum common meter în engleză, strofe de patru versuri care alternează versuri de patru picioare metrice cu versuri de trei: “cum aceste versuri aveau mereu cezura după a opta silabă, s-a considerat în timp mai potrivit să fie despărțite. Iar catrenele care alternau opt și șase silabe au fost mai dulci și mai plăcute în măsura noastră lirică”.[2]

Florin Dumitrescu:Rima are o înţelepciune a ei

fd_intinzandu-se_dupa_anaMihai Vakulovski a publicat in revista Tiuk! un interviu cu Florin Dumitrescu și nu am vrut sa treacă neobservata pledoaria pentru poezie în stilul inconfundabil pe care îl are cel cunoscut mai mult pentru textele Sarmalelor Reci. Acum câțiva ani, la Roma, Florin Dumitrescu eram invitat împreună cu Florin la un festival de poezie dedicat autorilor din țările cu origini latine (organizat de ICR). Din România eram patru cred, incluzând-o și pe Irina Nechit. Îmi amintesc de mirarea lui Florin atunci când, în prima zi de festival, i-am spus toți ceilalti că pentru noi este un poet cât se poate de serios. Până atunci crezuse că treaba lui la festival este sa fie translator și că a fost invitat numai pentru că are o specializare în limba italiană.
Sigur, alții îl știu care dă tonul vorbelor din campaniile din publicitate, ori chiar drept textier.ro, tocmai de-asta n-are cum sa lipsească de pe poetic dacă ne ținem de treabă.
După cum se poate vedea mai sus, s-au mai schimbat lucrurile și pentru Florin, iar în ce fel s-au schimbat precizează chiar el în fragmentul de mai jos.
(foto Diana Iepure la Poeticile cotidianului)
– De la „Ana are mere” (volumul de debut) la „ÎNcîntece” a trecut ceva apă pe Dîmboviţa. Cît de greu a fost să publici noul volum de poezie?

– Eu sînt în primul rînd textier şi, în aceşti treisprezece ani, în care n-am publicat volume, am publicat… albume! Treaba e că primul volum de versuri, Ana are mere, a fost premiat, întîmpinat foarte bine de critică şi de publicul tînăr; astfel că am rămas cu un soi de obligaţie faţă de toţi oamenii care m-au îndemnat să scriu „poezie de citit” şi care m-au răsfăţat cu laudele şi cu atenţia lor. O simţeam ca pe o aşteptare pe care întîrziam s-o onorez. Între timp a apărut un public nou, mai înclinat către poezie, către lectură în general, în comparaţie cu publicul din anii ’90. Mi se pare important să rezonez cu posibilii cititori, să le propun viziunile mele şi totodată să mă alimentez cu viziunile lor. M-am învăţat rău, cu nărav, să fiu strunit de ceilalţi şi să aştept aplauze. Poate că poeţii adevăraţi sînt asemeni lui Emily Dickinson: mai închişi în propria lume, ca să nu zic autişti. Eu însă n-aş putea scrie dacă n-aş sesiza o minimă comandă publică.

– Eşti cunoscut mai mult ca textier al formaţiilor Sarmalele Reci, Timpuri Noi şi Direcţia 5. Practica asta ţi-a schimbat cumva viziunea asupra poeziei? Întreb asta pentru că poeziile tale sînt foarte… orale, să zic aşa…
– Poezia s-a născut orală. Druizii, aezii, rapsozii Vedelor şi Upanişadelor nu ştiau ce e ăla cuvînt scris. La şcoală învăţăm că tradiţia poeziei e marcată de legăturile cu muzica, mai mult sau mai puţin manifeste de la o epocă la alta. E ceea ce putem constata şi azi, pe viu, urmărind un poet precum Chris Tănăsescu, în performance-urile cu trupa Margento sau în recitaluri solo. Şi sînt toate celelalte genuri de sincretism rodnic, de la creaţiile cantautorilor, pe care le etichetăm îndeobşte folk, pînă la poetry slam şi alte forme de virtuozitate lirică din zona hip-hop…
La mine e o experienţă aparte: eu sînt un textier specializat să compună versuri după muzică, pornind de la varianta de cîntec cu la-la-la. Trebuie să ţin seama de metrică, accente şi ritm; de fineţuri precum deschiderea vocalelor, raportul între consoane şi diftongi etc. Este o caznă care te căleşte în meşteşugul versificării. Marele farmec al muzicii – şi totodată marea lecţie pe care o putem învăţa de la muzicieni noi, literaţii, este realizarea acelei stări de plutire, de lejeritate, de implicare a întregii fiinţe: glas, respiraţie, trunchi, membre, buric, sex… Poate poezia ne-cîntată să atingă aceste performanţe? Eu zic că măcar poate năzui… Marele paradox e că acea lejeritate şi suavitate muzicală se obţine cu mare trudă. Sînt poeme de o mare simplitate, uşor de recitat şi chiar de memorat, care te fac să crezi că-i vin poetului natural, fără efort. Secretul e că tocmai acea naturaleţe se obţine cu efort şi meşteşug – şi asta e încă o învăţătură a colaborării cu muzicienii. Citește în continuare Florin Dumitrescu:Rima are o înţelepciune a ei