(raspunsul meu la ancheta revistei Ateneu, oct 2014)
Din când în când cineva îşi pune problema dramei tinerilor „talentaţi” care dispar cu desăvârşire din domeniul pe care păreau să fie înzestraţi să îl îmbogăţească. Cum lucrez cu elevi de liceu şi studenţi de aproape 10 ani m-am lovit de această situaţie încă de la primele jurizări. Atunci când punctajele cele mai mari mergeau la textele cele mai echilibrate, care erau convingătoare prin echilibru şi control al limbajului, după câţiva ani descopeream că autorul nu mai scrie deloc, abandonând literatura pentru un alt domeniu în care se descurcă destul de bine (medicină, drept, economie) iar autori nesiguri în adolescenţă au devenit poeţi puternici. E vorba numai de perspectiva pe care o alegem asupra poeziei.
Putem să ne mulţumim cu spaţiul poetic delimitat în termeni ca „talent”, „geniu” şi alte câteva clişee. Abia după ce am cerut unui critic literar destul de activ în ultimii ani să îmi indice o bibliografie oricât de vagă pentru felul în care foloseşte cuvântul „talent” în textele sale am putut să înţeleg de ce toţi cei pe care îi ştiam că au abandonat poezia după ce le-a fost recunoscut talentul. „Eseul lui T.S. Eliot, <Tradiţia şi talentul personal> este una dintre referinţe” mi-a spus criticul.
Pentru că nu am încredere în memoria mea am căutat atât traducerile în română cât şi originalul textului respectiv. Este un exerciţiu util pentru oricine îşi doreşte să înţeleagă câte deformări are de suportat demersul poetic pe teritoriile clişeelor de zi cu zi. În afara titlului, Eliot nu mai foloseşte cuvântul „talent” nicăieri în consistentul său eseu. Mai mult, Petru Creţia traduce „Spiritul poetului e de fapt un receptacul care captează şi înmagazinează nenumărate sentimente, formulări, imagini, păstrate acolo până ce toate particulele susceptibile de a se uni într-o combinaţie nouă se află laolaltă.” În original, Eliot îşi începe fraza cu „The poet’s mind”. “Spiritul” conţine în limba română sensul original dacă ne gândim la “om de spirit” (intelectual) sau “tip spiritual” (pentru „glumeţ”), dar sensul religios tinde să deturneze înţelegerea noastră. Şi asta pentru că asocierea „spirit” (sau „minte”)-„talent” este fondată pe originea acestui termen.
În limba română, etimologia cuvântului trimite la originea franceză a termenului, iar din franceză suntem trimişi spre latină (talentum) şi greacă (τάλαντον). De la unitate de măsură, sumă de bani, greutate pentru balanţă, monedă, descoperim o distincţie relevantă. La începutul secolului XX se vorbea despre rădăcina indo-europeană a cuvântului, „teleh”, ajunsă „tulo” în latină, „a purta”. În greacă, însă, „φέρω” ne este indicat drept opusul lui „τλάω” (tláô). Dacă primul cuvânt are sensul de „a purta” (eventual valoare, sens, etc.), cel de-al doilea se referă la „a purta prin asumare, luând asupra sa”, nefiind folosit niciodată cu privire la obiecte.
Vorbim foarte des despre „talent” în poezie şi foarte rar despre dezvoltarea şi folosirea acestuia, mulţumindu-ne pe urmele „pildei talanţilor” din Noul Testament să ne concentrăm asupra descendenţei divine a darului şi mai puţin asupra responsabilităţii noastre de a încuraja ducerea mai departe a uşurinţei exprimării pe care cineva o arată într-un domeniu. Ori, obsedat de calificative şi adjective, ceea ce numim sistem literar încurajează mai degrabă îmbălsămarea şi regretul după moartea unui autor decât identificarea mizelor reale pe care le propune un poem.
(photo )