Tag: T.S.Eliot

Lidia Vianu: Scenarii lirice moderne. T. S. Eliot și Paul Valéry

Contemporary Literature Press
Comunicat de Presă 1 martie 2015

Ediție online
Contemporary Literature Press,
sub auspiciile următoarelor foruri: Universitatea din BucureștiThe British Council, Institutul Cultural Român  și  Ambasada Irlandei,

Anunță publicarea volumului

Lidia Vianu

Scenarii lirice moderne
T. S. Eliot și Paul Valéry
(1977)
ISBN 978-606-8592-95-4

Născut la cam douăzeci de ani după Paul Valéry—adică în altă generație literară—, modernistul Eliot spunea în 1946 despre Valéry: “Descopăr mereu că analizele lui asupra procesului poetic corespund experienței mele personale și scot la lumină mare parte din ceea ce eu nu intuiam decât vag.”

Volumul pe care îl publicăm acum pune față în față doi autori aparent asemănători. Amândoi au scris poezie, teatru, eseu. În realitate, însă, operele lui Valéry și cele ale lui Eliot nu au aproape nimic în comun. Și totuși…

Scenarii lirice moderne. T. S. Eliot și Paul Valéry reprezintă teza de doctorat a autoarei, terminată în anul 1977. Cei doi autori nu par să se fi întâlnit vreodată. Eliot, unul dintre promotorii Modernismului, a scris în câteva rânduri despre eseistul Paul Valéry. Cartea pe care o publicăm acum abordează asemănările de fond dintre cei doi, precum și textele total diferite pe care le-au scris. Ea este singurul volum de critică literară care încearcă să compare opera lui T. S. Eliot cu cea a lui Paul Valéry.

Lidia Vianu: Scenarii lirice moderne. T. S. Eliot și Paul Valéry se lansează oficial pe 1 martie 2015, dar volumul poate fi consultat și descărcat din acest moment la adresa de internet:

http://editura.mttlc.ro/vianu-scenarii-lirice.html

Fața publică a poeziei (C)

(continuare de aici -A– si de aici -B-)

Jena poetică 1. Serbări (fictiv)

Discuţiile despre poezie în spaţiul public sunt foarte repede expediate prin respingere sau laude. Ca în orice domeniu, cea mai mare parte a creaţiilor sunt considerate slabe, dar exploziile de sarcasm sunt rezervate cazurilor în care sunt implicate persoane deja cunoscute din alte domenii. De obicei, explicaţia cea mai la îndemână pentru eşecurile poetice este confuzia între poezie şi instrumentele acesteia. Aşa cum tăiatul porcului de Crăciun cu un instrument chirurgical nu este garanţia unui act specializat, nici fluturarea metaforelor ori chinuirea rimei nu creează poezie din rugimente sentimentale. Poezia erotică este scuza cea mai întâlnită pentru livrarea de text drept poezie. Uneori situaţiile sunt paradoxale. La Cluj, reputaţia profesională a Oanei Boc, soţia primarului, era legată în mod fericit de cariera de profesor. Lansarea volumului „Scara” (Editura Eikon, 2013) a fost însoţită şi de susţineri neaşteptate. D.R.Popescu încerca să explice: „Îmi place în scrisul Oanei Boc faptul că mă determină să ţin cont, de la începutul şi până la sfârşitul versurilor din Scara – de Penelopa, regina ce nu se înstrăinează o clipă de propria sa geografie ereditară! […] Penelopa, aşteptându-l pe Ulise, plină de anxietăţi cu focalizări multiple, vede în sine ceea ce este invizibil pentru regii peţitori: că, fără iubire, totul nu reprezintă nimic!“. Nici măcar un lingvist şi poetician ca Mircea Borcilă nu se jenează să remarce „spontaneitatea originară” atinsă de poetă prin versuri ca: Continuare

Măsura talentului şi geniul ignoranţei

(raspunsul meu la ancheta revistei Ateneu, oct 2014)

Din când în când cineva îşi pune problema dramei tinerilor „talentaţi” care dispar cu desăvârşire din domeniul pe care păreau să fie înzestraţi să îl îmbogăţească. Cum lucrez cu elevi de liceu şi studenţi de aproape 10 ani m-am lovit de această situaţie încă de la primele jurizări. Atunci când punctajele cele mai mari mergeau la textele cele mai echilibrate, care erau convingătoare prin echilibru şi control al limbajului, după câţiva ani descopeream că autorul nu mai scrie deloc, abandonând literatura pentru un alt domeniu în care se descurcă destul de bine (medicină, drept, economie) iar autori nesiguri în adolescenţă au devenit poeţi puternici. E vorba numai de perspectiva pe care o alegem asupra poeziei.
untitledPutem să ne mulţumim cu spaţiul poetic delimitat în termeni ca „talent”, „geniu” şi alte câteva clişee. Abia după ce am cerut unui critic literar destul de activ în ultimii ani să îmi indice o bibliografie oricât de vagă pentru felul în care foloseşte cuvântul „talent” în textele sale am putut să înţeleg de ce toţi cei pe care îi ştiam că au abandonat poezia după ce le-a fost recunoscut talentul. „Eseul lui T.S. Eliot, <Tradiţia şi talentul personal> este una dintre referinţe” mi-a spus criticul.
Pentru că nu am încredere în memoria mea am căutat atât traducerile în română cât şi originalul textului respectiv. Este un exerciţiu util pentru oricine îşi doreşte să înţeleagă câte deformări are de suportat demersul poetic pe teritoriile clişeelor de zi cu zi. În afara titlului, Eliot nu mai foloseşte cuvântul „talent” nicăieri în consistentul său eseu. Mai mult, Petru Creţia traduce „Spiritul poetului e de fapt un receptacul care captează şi înmagazinează nenumărate sentimente, formulări, imagini, păstrate acolo până ce toate particulele susceptibile de a se uni într-o combinaţie nouă se află laolaltă.” În original, Eliot îşi începe fraza cu „The poet’s mind”. “Spiritul” conţine în limba română sensul original dacă ne gândim la “om de spirit” (intelectual) sau “tip spiritual” (pentru „glumeţ”), dar sensul religios tinde să deturneze înţelegerea noastră. Şi asta pentru că asocierea „spirit” (sau „minte”)-„talent” este fondată pe originea acestui termen.
În limba română, etimologia cuvântului trimite la originea franceză a termenului, iar din franceză suntem trimişi spre latină (talentum) şi greacă (τάλαντον). De la unitate de măsură, sumă de bani, greutate pentru balanţă, monedă, descoperim o distincţie relevantă. La începutul secolului XX se vorbea despre rădăcina indo-europeană a cuvântului, „teleh”, ajunsă „tulo” în latină, „a purta”. În greacă, însă, „φέρω” ne este indicat drept opusul lui „τλάω” (tláô). Dacă primul cuvânt are sensul de „a purta” (eventual valoare, sens, etc.), cel de-al doilea se referă la „a purta prin asumare, luând asupra sa”, nefiind folosit niciodată cu privire la obiecte.
Vorbim foarte des despre „talent” în poezie şi foarte rar despre dezvoltarea şi folosirea acestuia, mulţumindu-ne pe urmele „pildei talanţilor” din Noul Testament să ne concentrăm asupra descendenţei divine a darului şi mai puţin asupra responsabilităţii noastre de a încuraja ducerea mai departe a uşurinţei exprimării pe care cineva o arată într-un domeniu. Ori, obsedat de calificative şi adjective, ceea ce numim sistem literar încurajează mai degrabă îmbălsămarea şi regretul după moartea unui autor decât identificarea mizelor reale pe care le propune un poem.

6647773135_29b92874d4_z

(photo  LA(Phot) Hamish Burke)

Gata să fiu “anchetat”

În mod normal nu prea dau curs invitaţiilor de colaborare la anchetele din reviste pentru că nu mi se pare mereu că tema ori întrebările scot ceva relevant de la mine. Iulian Boldea, redactorul şef al revistei Alpha, editată de Institutul de Studii Multiculturale ALPHA la Târgu Mureş, m-a invitat să răspund la ancheta „Memorie, identitate, literatură”, trimiţându-mi o serie de întrebări lămuritoare pentru o parte din ceea ce se întâmplă azi cu literatura&cultura. Postez aici textul pe care îl voi trimite revistei, ca un teaser pentru când va apărea noul număr al publicaţiei pe piaţă.  Acum, textul este dublu față de ceea ce am nevoie să apară în revistă dar vă invit să vedeți de unde pornesc.

 Amintirea oricărui viitor

 http://blog.sharpie.com/2012/03/memory-keepers-daughter/

Memory Keeper by Hanna Agar

Relaţia dintre memorie şi scris a fost tensionată de la început, dacă este să ne luăm după mitologie. Zeii creditaţi cu inventarea scrisului au avut probleme chiar din punctul de vedere al memoriei atunci când au ieşit în faţa colegilor cu noul dispozitiv. Rúnatal este poemul (din Eddele Poetice) care prezintă prin ce trebuie să treacă iniţiatul pentru a dobândi cunoaşterea runelor, caracterele sacre descoperite de Odin: atârnat de copacul sacru timp de nouă zile, iniţiatul este împuns cu o suliţă pentru accesul la memoria pe care personaje legendare au transmis-o în acelaşi fel zeului scandinav. Nici Thot, în mitologia egipteană nu pare să fi avut o soartă mai uşoară atunci când, alături de celelalte arte pe care le inventase, a prezentat zeului Ammon scrisul. Platon notează în „Phaidros” reproşul pe care regele zeilor l-a făcut acestei invenţii care ar fi trebuit să îi ajute pe egipteni să ţină minte mai bine: scrisul va da naştere uitării în sufletele lor, pentru că nu îşi vor mai folosi memoria, se vor baza pe litere exterioare lor şi nu îşi vor mai aminti ei înşişi. Vor auzi multe lucruri dar nu vor învăţa nimic, vor părea atoateştiutori dar nu vor şti mai nimic, vor avea parte doar de aparenţa înţelepciunii dar nu şi realitatea acesteia.

Memorie şi literatură

Chiar și termenul „literatură”, oricât de comun și general acceptat pare, este trecut prin lentilele aceleiași iluzii provocate memoriei de invenția scrisului. Antoine Compagnon remarcă nu doar că Aristotel avertiza, la vremea lui, că nu exista un termen care să se aplice, deopotrivă, prozei, dialogurilor platoniene și compozițiilor în versuri, dar și că termenul „literatură” începe să fie folosit în sensul estetic abia la începutul secolului XIX („Demonul teoriei”, Echinox, Cluj, 2007, p.32). Chiar și dacă vom trece peste faptul că ne amintim destul de rar acest lucru, trebuie să recunoaștem că o istorie întreagă a esteticii construită fără ca teoreticienii să evoce literatura decât în postură gramaticală, ori atât de generală încât să acopere tot ceea ce se poate învăța din cărți (inclusiv matematica- Fontenelle, 1699) lasă urme. Problemă foarte mare nu ar fi dacă, după impunerea romantică a termenului înzestrat brusc cu sensuri spirituale numai bune ca să justifice noua ordine a lumii națiunilor („De la littérature considérée dans ses rapports avec les institutions sociales”, Madame de Staël, 1800) literatura nu ar fi tins să renunțe la conținutul inițial de gestionară a memoriei pentru a se lăsa definită ca literaturizare, artă a dexterității verbale (Gustave Flaubert, 1861, Correspondance, Arvensa editions, 2014, p. 980). Chiar și atunci când ne gândim la importanța pe care un scriitor ca Proust o acordă memoriei, tindem să accentuăm latura literară a demersului său, remarcând mai degrabă nuanțele „plasticității neuronale” („Le sens de la mémoire”, Jean-Yves et Marc Tadié, Gallimard, 1999) sau corporale (Craig Raines, „Look back in wonder”, The Guardian, 5 ianuarie, 2008) asociate procesului psihic. Ar putea și aceasta să fie o împlinire a avertizării puse de Socrate în gura zeului Amon legată de exteriorizarea experienței percepute prin scris și citit. Pierduți în detaliile estetice ajungem foarte greu la viziuni care să poată unifica experiențele noastre chiar și atunci când este vorba numai de poezie. Vorbim, de obicei, despre poezie care aparține unui spațiu lingvistic sau altuia, unei perioade istorice ori pur și simplu unui domeniu strict (poezie erotică, poezie a Primului Război Mondial, avangardă, etc.). Între toate aceste specializări, poeta Carolyn Forche a formulat în 1993 „poezia mărturiei” ca regulă a unei antologii cuprinzătoare pentru secolul XX. Alături de domeniul personal și de cel general, al statului, poeta americană a găsit că este nevoie să fie formulat un al treilea spațiu, socialul, adunând creații poetice semnate de autori care au trecut prin evenimente traumatice (război, detenție, ocupație militară, arest la domiciliu, represiune politică). De la Velimir Hlebnikov până la chinezul Bei Dao, peste 140 de poeți sunt evocați pentru a reda o versiune cutremurătoare a memoriei lumii în secolul XX trecând prin represiunea comunistă în Rusia, abuzurile fasciste sau reprimarea drepturilor civile în China. Citind antologia „Against Forgetting: Twentieth-Century Poetry of Witness” (W. W. Norton & Company, 1993) ai revelația unei dimensiuni pe care esteticul abia poate să o sugereze în cazul unui poem. Continuare