revista 7 seri mi-a cerut un text pentru rubrica selfie de bucureşti.  Mi-a ieşit o serie întreagă din care mai jos postez prima parte publicată deja de revista.

În Bucureşti nimic nu e ce pare. Când mă apropiam de 18 ani eram convins că viaţa mea e terminată. Era 1993 şi experienţele pe care le consideram atunci esenţiale cred că puteam să le reduc la micile drame de familie din Militari, pe lângă liceul Tudor Vladimirescu şi în jurul şcolii 117 sau jocurile afectuoase ale rudelor din Chirigiu. Restul erau scurte intervale petrecute în autobuz, prin troleibuze sau tramvaie. Preselecţia la fotbal nu ieşise cum vroiam. Învârtitul prin galeria din Ghencea deja se transforma în atacuri tot mai greu de controlat după fiecare meci. Doi prieteni tocmai îmi muriseră în ianuarie după ce, la ieşirea din club au căzut în Dâmboviţa la Eroilor. Doar dimineţile în care ieşeam printre blocuri în Sebastian cu câinele păreau să vină cu ceva diferit. Odată am luat cu mine manuscrisul cărţii despre portari de fotbal pe care făcusem desene cu creioane colorate şi l-am aruncat pe un teren viran de lângă Casa de Copii nr 10. Era un foc rămas acolo. Acum e un bloc. Citește în continuare Bucureşti, un poem cu pizdă →