Prima parte e aici
Coincidenţa sentimentală
Reveria senzuală are oricum direcţii opuse în versurile manelei de azi faţă de cele din poezia clasică. „De câte ori mă gândesc la tine, viaţa mea/ aş vrea să îţi ating pielea de catifea/ nu înţeleg de ce nu e OK să fim copii/ mie unu îmi place să fac numai prostii” mărturisesc Mr.Juve şi Nek în „Ai să îmi dai”. Impresia de platitudine vine şi din curăţarea de orice conotaţie depresivă a unor formule consacrate precum cele din „Noaptea” eminesciană: „O! desmiardă, pân’ ce fruntea-mi este netedă și lină,/ O! desmiardă, pân-ești jună ca lumina cea din soare, / Pân-ești clară ca o rouă, pân-ești dulce ca o floare, / Pân’ nu-i fața mea zbârcită, pân’ nu-i inima bătrână”.
Asta nu înseamnă că manelele contemporane evită tema erotică tratată în cheie tristă: „azi e gol patul meu/ şi îl întreb pe Dumnezeu/ de ce m-a lăsat aşa/ ca să zac de boală grea/ mai bine prefer să mor/ că aşa e mai uşor/ decât să trăiesc aşa/ fără mângâierea ta” zice Adrian Minune în „De ce-ai plecat din viaţa mea”.
Abia aici putem să spunem că demersul meu începe să se clarifice. Aceeaşi dezolare de origine erotică este exprimată în versuri de secol XIX de genul: „Ca și când anii mândri de dor ar fi deșerți —/ Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierți?/ Cu fața spre părete mă lasă prin străini,/ Să ‘nghețe sub pleoape a ochilor lumini,/ Și când se va întoarce pământul în pământ,/ Au cine o săștie de unde-s, cine sunt?/ Cântări tânguitoare prin zidurile reci/ Cerși-vor pentru mine repaosul de veci;” („Despărţire”) sau mult mai cunoscuta strofă la fel de eminesciană: „Și te-ai dus, dulce minune,/ Ș-a murit iubirea noastră -/ Floare-albastră! floare-albastră!…/ Totuși este trist în lume!” („Floare albastră”). Şi nici la numărul silabelor, nici la invocarea unui motiv cult nu se reduce respiraţia care face diferenţa expresivă. Pentru a fi şi mai clar adaug un exemplu în care Florin Salam preferă un vers mai lung cu o silabă decât cel folosit aici de Eminescu: „o inima nefericită/ abia mai bate în pieptul meu/ simte că nu mai e iubită/ şi că mă minţi mereu/ (…) nu mai eşti cum erai o dată/ că te-ai schimbat nu pot să cred/ şi vorba parcă ţi-e schimbată/ şi simt că am să te pierd” (Florin Salam – „De mâine adio îţi spun”). Fără îndoială, oricât de simplificată este sintaxa, sentimentul invocat este acelaşi. Citește în continuare Câteva manele sau despre clasicismul de consum (II)