Prima parte e aici

Coincidenţa sentimentală

Reveria senzuală are oricum direcţii opuse în versurile manelei de azi faţă de cele din poezia clasică. „De câte ori mă gândesc la tine, viaţa mea/ aş vrea să îţi ating pielea de catifea/ nu înţeleg de ce nu e OK să fim copii/ mie unu îmi place să fac numai prostii” mărturisesc Mr.Juve şi Nek în „Ai să îmi dai”. Impresia de platitudine vine şi din curăţarea de orice conotaţie depresivă a unor formule consacrate precum cele din „Noaptea” eminesciană: „O! desmiardă, pân’ ce fruntea-mi este netedă și lină,/ O! desmiardă, pân-ești jună ca lumina cea din soare, / Pân-ești clară ca o rouă, pân-ești dulce ca o floare, / Pân’ nu-i fața mea zbârcită, pân’ nu-i inima bătrână”.

Asta nu înseamnă că manelele contemporane evită tema erotică tratată în cheie tristă: „azi e gol patul meu/ şi îl întreb pe Dumnezeu/ de ce m-a lăsat aşa/ ca să zac de boală grea/ mai bine prefer să mor/ că aşa e mai uşor/ decât să trăiesc aşa/ fără mângâierea ta” zice Adrian Minune în „De ce-ai plecat din viaţa mea”.

Abia aici putem să spunem că demersul meu începe să se clarifice. Aceeaşi dezolare de origine erotică este exprimată în versuri de secol XIX de genul: „Ca și când anii mândri de dor ar fi deșerți —/ Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierți?/ Cu fața spre părete mă lasă prin străini,/ Să ‘nghețe sub pleoape a ochilor lumini,/ Și când se va întoarce pământul în pământ,/ Au cine o săștie de unde-s, cine sunt?/ Cântări tânguitoare prin zidurile reci/ Cerși-vor pentru mine repaosul de veci;” („Despărţire”) sau mult mai cunoscuta strofă la fel de eminesciană: „Și te-ai dus, dulce minune,/ Ș-a murit iubirea noastră -/ Floare-albastră! floare-albastră!…/ Totuși este trist în lume!” („Floare albastră”). Şi nici la numărul silabelor, nici la invocarea unui motiv cult nu se reduce respiraţia care face diferenţa expresivă.  Pentru a fi şi mai clar adaug un exemplu în care Florin Salam preferă un vers mai lung cu o silabă decât cel folosit aici de Eminescu: „o inima nefericită/ abia mai bate în pieptul meu/ simte că nu mai e iubită/ şi că mă minţi mereu/ (…) nu mai eşti cum erai o dată/ că te-ai schimbat nu pot să cred/ şi vorba parcă ţi-e schimbată/ şi simt că am să te pierd” (Florin Salam – „De mâine adio îţi spun”). Fără îndoială, oricât de simplificată este sintaxa, sentimentul invocat este acelaşi.

Şi din acest punct de vedere se pot găsi paralele la infinit: „Dar azi vălul cade, crudo! dismețit din visuri sece,/ Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheț./ Și privesc la tine, demon, și amoru-mi stins și rece,/ Mă învață cum asupră-ți eu să caut cu dispreț!” scrie Eminescu în „Venere şi Madonă”. Iar Asu şi Boby sunt doar un pic mai reţinuţi, dar mult mai direcţi: „nici nu te doare/ ce simt eu zi de zi/ cât de uşor poţi/ cu altcineva să fii/ ce suflet rece/ nu mi-ai lăsat nimic/ doar lacrima de ieri/ să sufăr încă un pic”(„Suflet rece”). Încă şi mai direcţi sunt Florin Purice şi Leo de Vis în „Nu te mai băga în viaţa mea”: „E prea târziu acum să vrei, să te mai întorci la mine/ Tu nu înţelegi sau poate ai suflet de câine”. Lucru pe care Eminescu îl spune aşa: „De-acuma nu te-oi mai vedea, / Rămâi, rămâi cu bine! / Mă voi feri în calea mea/ De tine.//” („Adio”). Ceea ce se impune atenţiei odată cu aceste paralelisme este mai ales desfacerea unui motiv din rigorile unei lucrări poetice şi reorientarea lui spre o formulă de uz practic, expresivitatea fiind redusă la locuri comune, unele dintre ele inedite cu o sută de ani înainte.

Simplificarea de serie

Simplificarea unei sintaxe clasice este „regula de aur” a unei compoziţii de consum. Dar oricât de bombastice ar fi unele declaraţii din manele, acestea au istoria lor cât se poate de cultă. Cristi Dules cântă „Ca un rege”: „eu trăiesc în lumea bună/printre barosani/ şi toţi prietenii mei/ sunt miliardari” şi alternează 8 şi 7 silabe cu doi pentasilabi. Importanţa „rangului” celor care vin la un eveniment este surprinsă şi de Coşbuc în acelaşi octosilab pomenit mai devreme: „Din fundul lumii, mai din sus,/Și din Zorit, și din Apus,/ Din cât loc poți gândind să bați/ Venit-au roiuri de-mpărați/ Cu stemă-n frunte și-mbrăcați/ Cum astăzi nu-s.” („Nunta Zamfirei”).
Vorbind de formularea valorii sociale, o formulă consacrată pentru manelele de azi este, probabil, asocierea unei condiţii sociale cu imaginea celei care i se opune: „am calitati de mare boss/ eu sunt sus dusmanii jos/ am talent cum nimeni n-are/ pentru voi sunt o valoare//”  („Barosan de 10 stele”) unde Babi Minune, Narcisa şi Iannis cântă chiar versuri de câte 8 silabe. Un poet pe care nu poţi să nu îl găseşti atunci când e vorba despre istoria versurilor în limba română a fost încă şi mai decis în această opoziţie: „nainte-vă vrăjmașii să aplece fruntea lor,/ Să-și cunoască neputința, ca să scape de omor;(…) Arma iată că lucește,/ /Slava iată că zîmbește/ /” („Marşul oştirii române”). Putem să remarcăm faptul că V.Cârlova ajunge tot la octosilab în marşul său.

Paralelismele sunt încă şi mai clare atunci când este vorba despre filozofări sensibile: „au fost necazuri au fost bucurii/ caci după noapte vine zi/ şi nu e ploaie fără vânt/ şi nu e zi fără să plâng/ am tot sperat că într-o zi/ să vezi cât te iubesc de mult/ iar când eu nu voi mai fi/ tu să mă porţi mereu în gând” (Elegi şi Adrian Minune – „Dragostea nu moare”). Este destul de interesant să descoperim că predilecţia pentru versul de 8 silabe se manifestă şi în clasica „Glossă” eminesciană. „Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate;/ Ce e rău și ce e bine/ Tu te-ntreabă și socoate;/ Nu spera și nu ai teamă,/ Ce e val ca valul trece;/ De te-ndeamnă, de te cheamă,/ Tu rămâi la toate rece.//”

Desigur, aici cei patru trohei de pe fiecare vers contribuie la impresia de artă a limbajului, în opoziţie cu formula de uz sentimental din piesa muzicală la care abia ne-am referit.

Sfârşitul paralelismelor, începutul fondului comun

Ar fi exagerat să vorbim despre bibliografie în acest caz. Ceea ce am urmărit în articolul de faţă a fost să identific zone în care textele clasice (poate în mod neaşteptat) îşi fac simţită influenţa, chiar şi atunci când nu se poate susţine o relaţie directă din punct de vedere teoretic. Atunci când cineva foloseşte clişeul „s-a dus să moară un pic” nu putem să băgăm mâna în foc şi că ar ştii unde a fost această expresie folosită prima dată. Ceea ce ne interesează, însă, este identificarea graniţei foarte subţiri între cultura înaltă şi cea de consum, mai ales atunci când este vorba despre texte consacrate ale celei dintâi. Pentru că am ajuns din nou la Shakespeare, merită să ne amintim un celebru vers dintr-o piesă muzicală pe care o puteai auzi acum câţiva ani cam pe orice stradă: „Eu daca mor, tu cui ramai, cui ai să rămâi ?” în varianta lui Costi Ioniţă şi a lui Vali Vijelie. Mergând înspre diferitele variante de traducere ale sonetului 66 găsim, în timp, formulări cât se poate de apropiate: „Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las ?” în varianta lui Mihnea Gheorghiu (cea mai apropiată de metrica originală) şi în cea a lui George Pruteanu ori „Dar dacă mor cui las iubirea mea?” (Dan Grigorescu şi N.Chirică) şi „dar dragostea, murind, cui să o las?” (G.Tomozei) sau „Doar că, murind, fac rău iubirii mele.” (Ion Frunzetti). Vorbim despre ultimul vers al sonetului 66 de Shakespeare: „Save that, to die, I leave my love alone”.

Tired with all these, for restful death I cry:
As, to behold desert a beggar born,
And needy nothing trimmed in jollity,
And purest faith unhappily forworn,
And gilded honour shamefully misplaced,
And maiden virtue rudely strumpeted,
And right perfection wrongfully disgraced,
And strength by limping sway disabled,
And folly (doctor-like) controlling skill,
And simple truth miscall’d simplicity,
And captive good attending captain ill.
And art made tongue-tied by authority,

Tired with all these, from these would I be gone
Save that, to die, I leave my love alone.

Ma uit scarbit la tot, si-as vrea sa mor,
Decat sa-l vad slavit pe ticalos,
Iar pe sarman de rasul tuturor,
Sa-l vad tagaduit pe credincios,
Pe vrednicul de cinste oropsit,
Si pe femei batjocorite crunt,
Pe cel far’ de prihana pedepsit,
Si pe viteaz rapus de cel marunt,
Si artele sub pintenul despot.
Si adevarul, “vorba de netot”,
Si strambul poruncindu-le la drepti.

Ma uit scarbit la tot, si bun ramas !
Dar daca mor, iubirea-mi cui o las ?

(trad. Mihnea Gheorghiu)