Probleme de rimă. o scurtă călătorie

Într-o poezie despre care am auzit azi sunt puse să rimeze “învinge” și “înțelege”.

De dragul discuției vă propun să trecem cu vederea stângăcia rimei între două părți de vorbire de același fel pentru că mi se pare că aici se întâmplă ceva mai mult în ceea ce privește nepotrivirea fonetică.

Cum accentul ambelor cuvinte cade pe penultima silabă, am fi putut vorbi despre o rimă feminină. Potrivit “tratatului de versificație” (1983) semnat de Al Ștefănescu și Maria Bărcănescu, rimele monosilabice, cum este cazul nostru aici, unde se repetă numai ultima silabă, pot fi numai masculine.

Mici diferenţe la aceleaşi categorii

Ceva mai generoasă cu cazul de față se dovedește o altă clasificare a rimelor din același “tratat..”. Potrivit criteriului calitativ, rimele pot fi chiar și într-un singur sunet. Desigur, acel fel de rime este considerat “sărac” sau “slab”. Cum următoarea categorie, cu două sunete comune este cazul nostru de față, am fi putut spera, mai ales că vorbim despre categoria de rime denumită “suficientă”.

Aceste categorii au fost formulate mai exact în “Versificaţia românească” a lui Mihai Bordeianu (1974) care considera că “rima săracă se sprijină de obicei, în versificaţia noastră, pe un diftong sau o vocală urmată de o consoană: dor-mor, lin-senin, bogat-pat, răsar-rar”. Şi aici, terminaţia este masculină.

Și totuși este suficient să repetăm cele două cuvinte “învinge” şi “înţelege” ca să ne dăm seama că este o problemă acolo măcar fonetică. Dar care?

Pentru mine entuziasmul legat de imperfecţiunea rimei pomenite a venit din nepotrivirea silabelor accentuate “-vin-” şi “-le-“. Mai întâi că avem o silabă închisă (terminată cu o consoană) şi una deschisă (încheiată în vocală). Apoi, m-a stârnit diferenţa de lungime dintre cele două silabe, fără nicio legătură cu numărul literelor. Dar cum acest lucru ne-ar fi dus în lungile şi discutabilele nuanţări legate de ceea ce înseamnă silabă lungă şi ce nu înseamnă, a trebuit să merg puţin mai în urmă… cam pe unde începe teoria versificaţiei în limba română.

Măcar o dată întoarcerea la origini a lămurit ceva

Poate toată călătoria de față nu ar mai fi fost necesară dacă îmi aminteam de la început de “Versificaţia”, cursul lui  lui Heliade Rădulescu din 1868: “versificația română, ca și italiana și franceza, e mai puțin riguroasă la rime, pentru că nu se cere de rigoare și asemănarea consoanei ce precede vocalei întonate. Se cere însă neapărat asemănarea vocalei întonate şi a consoanelor ce urmează.” Probabil că exemplul cel mai clar pe care îl dă Heliade Rădulescu în cazul acesta este “înţelept”-“deştept”. Sigur, rima de aici este masculină (accentul fiind pe ultima silabă), dar explicaţia lui ne face o idee asupra nepotrivirii noastre.

O invitaţie la hotărâre

Nu îmi rămâne decât să vă propun să alegeţi singuri ce credeţi că nu merge în alăturarea celor două cuvinte pentru o rimă:

– imposibilitatea unei rime limitate la ultima silabă pentru cuvinte care cer rimă feminină (accent pe penultima silabă)

– Printre altele, “învinge” rimează în schimb cu “atinge” sau cu “laringe”. Şi aici vedem chiar problema ridicată de Heliade-Rădulescu: omofonia vocalei accentuate. Dar cu “sânge”, dar cu “ajunge”, rimează? Rimează dar sărac, şi atunci cu “înţelege” ce-i lipseşte sărăciei ăleia să se producă în mod fericit? Mai degrabă lămurirea ar putea să vină din căutarea unor rime pentru acest din urmă cuvânt: “alege”, unde şi silaba accentuată coincide fonetic cu cea din “înţelege”. Şi automat apare rima stângace şi nu doar “săracă” cu “alge”. Această explicaţie s-ar reduce deci la silaba accentuată închisă (încheiată în consoană) care nu poate rima cu un cuvânt în care silaba accentuată este deschisă (încheiată în vocală).

Mica noastră călătorie nu şi-a propus să aibă alt rost decât investigaţia şi plăcerea ei. Trebuie să spun de acum că nu are pretenţia unei ştiinţe ieşite din comun (toate citatele sunt, de fapt, dintr-o singură carte – “Teoria Literaturii” dicţionar-antologie de Irina Petraş). De asemenea, nici rol normativ nu are cum să aibă un asemenea excurs, pentru că nici nu mi-ar trece prin cap că literatura s-ar face numai cu ceea ce este posibil sau sună bine. Dimpotrivă, tocmai să mi se arate că se poate ceea ce în general este considerat imposibil aştept. Doar că aici nu mi se arătase decât că şchioapătă. Şi nici asta nu am discutat aici, din moment ce nu am pomenit niciun moment despre contextul celor două cuvinte. Dar am călătorit un pic.


Un gând despre „Probleme de rimă. o scurtă călătorie”

  1. E o asonanţă atonă (neaccentuată), putem închide ochii. La noi apare în folclor (sorcova/vesela…). Eminescu are una sau două (parcă între î şi u accentuate, acum nu-mi amintesc… foneticienii sînt primii care i le iartă, datorită apropierii cantităţii vocalice). Da, aici e deranjantă omeoteleuta aia truchiată între cele două vb., dar… vorba lui nen-tu IHR: scrieţi, băieţi…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.