Poetica 3.0. licart 2.0+1.0

(partea I)

Pentru mine, Licart este locul în care am întâlnit în fiecare an direcțiile în care se dezvoltă poeticile celor mai tineri autori. Mai important decât orice mi se pare faptul că poeziile acestea încep să funcționeze complet separat de orice marketing literar, indiferent de găștile și grupurile literare. Poezia lor în 2010 este o poezie a conștiinței de sine investigate, provocate și pusă la încercare pentru a da măsura fiecărui autor chiar și în acest moment timpuriu al expresiei lor.

Mai mult decât în alți ani, de data aceasta m-am întrebat unde îi poftești pe tinerii poeți? Într-o lume literară meschină, obsedată de aranjamente și jocuri de putere minore? Într-un mediu unde găsești la tot pasul mici profitori dornici să strige că vorbești în cuvintele lor? Nu! aceasta este doar lumea iluzorie a jucătorilor de-a poezia. Ar putea să aiba și ei momentele lor bune. Dar ceea ce lipsește, doar tinerii poeți pot să aducă: măsura unei conștiințe poetice, o dimensiune etică pe care să nu o mai poată trece cu vederea nici macar politicienii îndeobște orbiți de mici și mari gesticulații moraliste.

De data aceasta, vreau să scriu un eseu așa cum am citit. Numai poeziile nominalizate, fără niciun nume. Numai direcții și citate din poeme și poetici. Această abordare este și o invitație, într-un spațiu în care poemul este mai important decât numele autorului. Sigur, aceasta este opțiunea mea personală, dar sper să fie mult mai fertilă decât iluzia vedetismului literar.

Ca și în anii trecuți am folosit o organizare a abordării care a combinat tipul instrumentelor poetice folosite cu miza poemului citit. Astfel am trecut de la analiza unei poetizări artificial experimentale cu punctări personale pe care le-am numit și în eseurile precedente instalații (poetice) la compoziții organice care sondează spațiul cotidian al poeziei cu asumări menite să autodefinească vocea poetică în consistența unui corp. Apoi am ales două tipuri de recuperare a demersului afectiv în poezie (pe de o parte poetica sentimentelor în anul 2010, pe de alta formula dramei familial) pentru a identifica înspre finalul expunerii un ghid vizionar contemporan. Ultima secțiune a eseului s-a impus de la sine. Este și o secțiune nouă între cele pe care le-am propus în anii trecuți. Este vorba despre o analiză a disponibilității pe care o arată poemele tinerilor pentru o deschidere relațională a poemelor, în sensul unei negocieri a înțelesului prin asumarea unor riscuri existențiale la nivelul expresiei.

1. Instalaţii- poetizări artificial experimentale cu punctări personale pe care le-am numit și în eseurile precedente instalații (poetice)

a) experimente expresiv-afective

b) gâlceava poetului cu lumea sa

c) rima, ritmurile

2. Corpuri - ritualuri & autodefiniri compoziții organice care sondează spațiul cotidian al poeziei cu asumări menite să autodefinească vocea poetică în consistența unui corp

3. Stări tipuri de recuperare a demersului afectiv în poezie

a) reveriile afectivităţii - interior

b) drame casnice - exterior

4. Viziuni - ascendenţe poetice - ghid vizionar contemporan

5. Relația poetică - disponibilitatea pe care o arată poemele tinerilor pentru o deschidere relațională a poemelor, în sensul unei neg

ocieri a înțelesului prin asumarea unor riscuri existențiale la nivelul expresiei.

1. Instalaţii

a) experimente expresiv-afective- acordaje contemporane în cheie modernistă

Instalațiile poetice propuse de poeții contemporani au o ascendență cât se poate de cultă în demersurile moderniste din zorii secolului XX. Depotrivă Paul Valery (1871-1945) și Henri Bergson (1859-1941) au formulat teorii care accentuează importanța unei tehnologii poetice implicate în departajarea individualității de un întreg istoric eteroclit. Apelând fie la experiment expresiv (ca în cazul lui Mallarme -1842-1890) ori la intuițiile unor definiri subiective în opoziție cu datele obiective ale realității, demersul poetic își reglează puterea urmărind în același timp expresiile și situațiile banale ( “mă cheamă valeriu şi mă duc/ la şcoală”- în mă ştiu ca pe tatăl nostru ) dar și notația unor cataclisme personale înregistrate în cheie poetică (“liniştea suspendată deasupra capului meu gata/ să cadă la primul cutremur” ibid.). Aceste construcții care ar trebui să dinamizeze simpla efuziune afectivă sunt subminate adesea de anumite rotunjiri cu nuanță afectivă ca în ştefu are faţă de toţi: “în dimineaţa asta ştefu nu mi-a aruncat pilota pe jos nu/ a ţipat la mine să mă trezesc (…) am visat că ştefu era peste tot/ de fapt nu era acasă nici în parc la cinci/ când am fost să o văd şi/ să-i promit că/ o să ne căsătorim la biserica din centru// azi nu am auzit-o pe ştefu/ să plângă/ după mâncare nici mama nu mi-a spus/ să o plimb cu căruţul/ prin incintă”. Asemenea deturnări ale discursului revoltat spre expresie a sentimentelor familiale, asigură o bază fertilă pentru dezvoltarea ulterioară a unei lumi poetice luxuriante. De aici încolo, practic se poate orice.

Se poate încerca întoarcerea ordinii existenței ca în fast-paced receding hairline: “sunt zilele acelea când/ simţi că îţi creşte la loc ombilicul/ şi se răsuceşte spre tine ca o bandă moebius/ cerându-ţi naşterea”. Așa se face că în termenii poeziei, este deschisă calea oricăror revendicări, cu unica regulă a conectării la vârstele civilizației: “eu vreau să ai părul roşu/ ca în run lola run / să/ revii mereu la locul unde am murit/ şi ne-au trasat cu creta/ mai frumoşi ca îndrăgostiţii din lava Pompeilor/ eu vreau să ai părul roşu/ de asta te sărut sub planeta marte/ de asta montez piramidele mayaşe cu vârful spre tine.//” și toate acestea orientate înspre o explozie de inginerie sacră aproape religioasă amintind de celebrul “Dans al morții” de Paul Celan dar, de data aceasta într-o construcție care poate fi definită drept o fugă muzicală a vieții:

“du-ţi venele în plete

du-ţi visele

du-ţi venele

înnoadă-te

înnoadă-te undeva

între Rapunzel

şi părul Berenicei

pe o schelă uriaşă formată

din toate vârstele tale”

(ibid)

b) gâlceava poetului cu lumea sa – insurecția pre-modernistă

Însăși revolta pusă la treabă cu instrumentele poeziei se dovedește uneori de natură ritualică, la fel ca într-o legendă budistă în care lumea este distrusă și recreată la nesfârșit iar demersul creator este întregit de reușita dereglării reperelor (distrugerea). Așa se întâmpră în tu ce faci atunci când nu ştii ce să faci: “vor să mă tundă chel/ şi să-mi pună ochelari/ noaptea apar unul câte unul pe tavan şi/ îmi spun/ valeriu tu eşti un copil încă/ tu nu ştii ce să faci// /eşti la semafor/ eviţi trecerea de pietoni/ te opreşti/ în mijlocul intersecţiei şi ţipi cât poţi de tare/ te învârţi/ simţi cum lumea/ se întoarce cu capul în jos/”.

Uneori opoziția convențională este rezolvată forțat, iar surpriza unei nuanțe calde în finalul poemului este îmblânzită printr-o subminare a propriei afirmații care pare să fie unul dintre procedeele preferate pentru poeții nou veniți: “Săruturile noastre nu mai durează/ cât discografia formaţiei preferate/ şi nu ne mai atingem mâinile atunci când dansăm./ Parcă nici laptele nu mai e alb, iar luna/ se îmbată de trei ori pe lună./ Totuşi … Sunt optimistă./ Am o iubire de-o vară şi -un cântec preferat./ Soarele se scumpeşte. ” (Criză)

Alteori sfidarea oportunităților de comunicare este însoțită de regrete definite într-un joc tu-eu convențional: “am realizat că locuieşti în fiecare individ care te-a atins vreodată/ a fost atunci când cei o sută cinci zeci şi şase de centimetri ai tăi/ se plimbau dintr-o femeie în alta/ uşă după uşă se deschidea şi se închidea în urma ta/ aveai aşa o pace nefirească în gesture/ şi-ntipărite pe retină atâtea mâini/ atâtea atâtea atâtea că mă-ngrozeam/ câteva cuvinte despre mine ţi-aş fi spus ţi-aş fi arătat măcar/ dar rămâneam cu degetele încleştate/ la piept/ dumnezeule/ cum te lăsam să/ / /să pleci//” (câteva cuvinte despre mine).

Și, evident, putem identifica între formulări mai puțin convingătoare și miezul acid al refuzului. Justificările trimit la vârsta clasică a poeziei chineze din Matsuo Basho (1644-1694) : “Timpul ne creşte în pat în geamuri în genunchi ca un copac cu sfârcuri/ Tot mai înalt// Nu te regret/ Pe vocea ta orice glumă ar durea încet (…) Dacă îmi ţin respiraţia mi se dezlipeşte de coaste/ Un fluture roşu ca o zi de toamnă” (Urme în zăpadă).

c) rima, ritmurile- resurecția hip-hop

Pentru că am pomenit de poezia chineză clasică merită reținută și nuanța care coboară în timp din Du Fu (712-770) cu prestidigitația poetică voit lipsită de dramatism și de epic până în călăuza scrisă de un elev de liceu pentru licart în acest an: “iată cum te iau de/ mână şi te plimb pe faleză. tu nu crezi decât/ în naturaleţea unor picioare lungi.// /dimineaţa îmi bat joc de linişte. o măsor cu/ ruleta de buzunar. aş zice că e o linişte prost crescută./ //iată cum mergem la un film. bobina mă derulează şi/ pe mine şi degetele tale care caută /şi degetele mele care/ caută./ filmul e cu un dumnezeu excentric.// ”. Jocul ritmurilor trasează aici efectul poetic la fel ca și în to build, unde “îmi spui că somnul/ de amiază are şolduri mari. Chiar/ nu pot face sex la oră fixă. cucii/ din ceasurile tale vechi mă prind de păr şi mă aruncă/ din garsonieră spre tot felul de/ uşi deschise./ ştiu că/ e nevoie de soare. altfel am fi toţi perfecţi.// matei. ţi-am spus că desenele n-au/ mesaje ascunse. tom e tom. jerry e jerry. hai să terminăm o dată cu nepotismele.// ”.

De obicei apariția ritmului te face să te gândești la rimă, și nu ai cum să fii surprins să descoperi influențe mai apropiate de muzica folk decât de poezia cultă: “Irisul cu crustă-amară/ Din priviri nebănuite,/ Gândurile otrăvite/ Şi sclipirile de ceară/ Toate mor când noaptea vine... ” definite în Paralelă. Nici influența simbolismului nu a părăsit imaginarul tinerilor poeți care sunt gata să gloseze conștiincioși pe ritmuri încercate cu decenii în urmă de Minulescu pe urmele unui Jules Lafourge (1860-1887). Aceasta se vede în Statuie, unul din poemele semifinaliste în acest an: “Un soare-apus inconştient/ Pe tenul tău spălat/ de ploi./ Stele-aruncate la gunoi.//”. În aceeași notă minoră se desfășoară și imaginarul ușor gotic de inspirație rock din Evadare: “M-aşterni la intrare ca pe ultimul preş/ Mă mâgâi cu talpa ca pe-un muc de ţigară./ Mă înveţi să prizez o făină amară./ Eşti un drog ireal care nu va da greş.//”. Și la fel în Forma Timpului unde simbolismul pare consumat cu elanul unui Macedonski: ”Topaze violete se-opresc în întuneric,/ Pe-o piele albă, fină, ca zeii din Olimp/ Pe buze roşii, pline, ce strălucesc himeric,/ În umbre şi lumini, pe forma unui Timp.//”.

Interesante sunt reverberațiile bacoviene care defininesc pentru tânărul poet din 2010 un fenomen urban ca Graffiti incolor: “Se lasă noaptea peste un oraş plouat/ Şi moartea umedă prelinsă pe ferestre/ Descrie, caligrafic, măsurat,/ Sfârşitul unui zid...picturi rupestre.// E-aceeaşi sufocantă parodie/ A unei seri cu ploaie şi regret.../ C-o plapumă cerească purpurie/ Şi blocuri adâncite în apret./ O lume picurată în vopsele/ Ce se dizolvă în atingeri de amor;/ Fluidă dar legată în inele/ Trasate cu graffiti incolor.” Doar puțin mai viu este hibridul dintre dicteul romantic prizat prin Eminescu din Hugo ori Lamartine cu fascinația unui tur de forță de natură hip-hop ca în Flori nenule: “Germinăm fericiţi, bob cu bob, vrej cu vrej./ Adunăm şi-nmulţim doar cu semnul schimbat,/ Suntem vii pe-un pogon de pământ sucombat,/ Ţesem pânze de vise din bumbac şi din grej.// Amândoi, separaţi, suntem fracţii nenule,/ Separaţi, împreună facem flori monogame./ Noi trăim limitaţi de violuri şi drame!/ Radical din sperantă = vise credule.// Doar la meciuri scuipăm anorexic seminţe/ Printre dinţi, printre gânduri, pe pământ nefertil./ Şi nu ştim dimineaţa unde-am pus un pistil./ Suntem regi cu corole şi cu mii de dorinţe.// Ne-ofilim urmărind Pentru tine dansam/ Şi mâncăm caramele cu-nveliş de foton./ Paşi de step măturaţi de un val monoton./ Suntem florile albe din Dero-No-Balsam!//”.

Probabil că în această gamă hip hop trebuie căutată sursa de prospețime a prozodiei în limba română, mai ales că, pentru prima dată după deruta estetică cultivată de Adrian Păunescu în România, nuanțele sociale se întorc în poezie sărind chiar și momentul fericit lăsat în urmă de primele volume semnat

e de Mircea Dinescu. Referințele par aici desprinse din Deceneu ori Zale cu Raku: “N-am mai cioplit altarele cu dinţii/ Şi nu mai sorb veninul printr-un pai/ Închis la capete cu tot ce îmi citeai/ Din stânci absurde, să-mi respect părinţii./ Căci n-am părinţi de care să mă tem/ Sunt toţi plecaţi sau nici n-au apărut/ Prin rugurile mele dar, tăcut/ Au spart cupolele prin care ne veghem/ S-avem destule clopote virgine/ Să nu lăsăm pe nimeni să se-nchine/ La idoli care nu sunt şi ai noştri.//(…) În scoarţa mea cresc zilnic revoluţii/ Tumori maligne care-mi nasc coşmaruri/ Stafiile lui "ce-ar fi dacă nu?"/ Dar dacă "da" sunt mort deja în zaruri…/ Şi in afara lor? Nu mai contez./ Nu mai contezi nici tu.//E întuneric.//”( Condamnat la umanitate).

Și la fel se întâmplă în pregatire, cu “roiuri de moluşte-mi/ se lipesc în piept/ ţie-ţi cântă-n suflet/ (…) sunt ultimul om care mai ştie să creadă/ că dincolo de viespi este stupul/ şi/ înainte de vreme/ ultimul urlet/ ce-l mai scoate lupul/ melcul tău frustrate/ se suie pe tulpina/ pe care am crescut/ cândva
din compost/ eu/ şi crima//”

Rătăcit între aceste încercări de căutare a unei prospețimi prozodice se mai găsește și câte un exercițiu timid după regulile unui pastel pre-romantic de inspirație tradițională ca în Toamna târzie: “Afară se adună norii,/ Sunt încruntaţi şi înnegriţi/ Înfrigurati, sub ei, cocorii//”. Ori o Poruncă, unde rezonanțele din Paul Verlaine (1844-1896) nu au pierdut regula “muzică înainte de orice”: “Fugi! ... mergi degrabă şi culege/ Din grădina ofilită floarea ce pământul şterge./ Lasă! ...nu privi în urmă!/ Ci amestecă-ţi iar paşii cu dorinţă şi furtună./ Du-te! ...tot mai înainte!/ Bucurând pământul aspru cu poeme şi cuvinte.//”.