Ne-am obisnuit cu stirile care anunta un pret record la vanzarea unei lucrari de arta. In viata reala ne intalnim mai rar cu lucrari de acest fel, dar aproape sigur oricine a vazut macar o data un tablou in spatele caruia atarnau multe zerouri. Nu ca ar fi contat, bineinteles, dar merita mentionat. De unde vine si ce cauta fiecare zero in spatele sumei poate sa fie o discutie utila, si, evident am gasit pana si eu destui pararisti culturali care cred si acum ca „bunul gust” are legatura cu domeniul esteticului.
Ca sa avem un punct de pornire o intrebare in doi timpi ar putea lamuri lucrurile in orice discutie in care cineva se bate cu gustul in piept: „cam cat ai plati pentru ce iti place? Si ce spui ca iti place?”
Foarte bine punctat, cei mai multi confunda aprecierile dupa gust cu judecata de valoare a operei, altii se prefac doar ca nu stiu un lucru atat de simplu, de parca ai putea sa dai verdicte estetice asupra peisajului de pe Valea Prahovei!
irelevantă întrebarea, nici măcar ca ironie
soluţia pe care o înţeleg până acum stă în acceptarea pieţei sub toate formele cu care luăm contact, cu toate inconvenientele şi voluptăţile ei. scopurile artistului, oricât de pure, sunt tot scopuri, tot targeturi. o asumare pe toate planurile ( de la cultural la moral, social şi economic) ar permite formarea liberă a pieţei şi, cred, singura scăpare dintr-o insolvabilă confuzie de planuri. normal că putem descrie o piaţă (să zicem poetică) perfectă, dar numai acceptând-o ca utopie.
documentarul mi s-a părut mai degrabă părtinitor, toată lumea râdea, numai criticul vorbea despre moarte. îmi pare rău pentru critic, cred că e teribil să simţi că mori
Chiar daca nu vad argumentele privind relevanta intrebarii, pot sa schimb pentru tine chestiunea:
nimeni nu zice ca nu sunt targeturi, scopuri dar pe o scara de la 0,50 la 20.000 de euro cat de sigur esti scopurile artistului sunt DOAR targeturi, scopuri?
Apoi, nu cred ca se vorbeste despre o piata perfecta… poate doar de una corecta.
Si nu se poate vorbi despre corectitudine atunci cand in spatele trusturilor care platesc cele mai mari sume sunt uneori chiar artistii care realizeaza lucrarea vanduta:
„the £50 million ($100 million) price on For the Love of God (2007), Hirst’s diamond-encrusted platinum skull, which London’s White Cube gallery sold in August, reportedly to a consortium that included the artist himself.” http://www.artnews.com/issues/article.asp?art_id=2367
In schimb, in ce priveste simtitul ca murim, take your time… nu e nimeni scutit.
nu ofeream niciun fel de argument pt prima afirmaţie, dar ca să mă convingi că nu sunt DOAR scopuri îmi trebuie măcar o alternativă, o posibilitate, ceva care să iasă din sfera targeturilor, care nu poate sub nicio formă să fie un scop. sunt sigur pentru că nu pot concepe altă posibilitate – nu înseamnă că renunţ la căutarea unei alternative, dar până la descoperirea ei sunt sigur că asta e unica.
tipul de argument bazat pe un pariu nu poate fi relevant din două puncte de vedere: 1) că eu şi dacă aş fi de 10.000 euro sigur, nu aş putea să afirm aşa ceva. nu există pariu pe care nu-l poţi onora, aşa că pentru un individ fără niciun venit realmente e imposibil să se raporteze la scara ta. ce înseamnă pt mine 20.000 euro? nimic, n-am niciun punct de reper. eu sincer n-aş putea oferi nimic pentru opinia mea, asta înseamnă că opinia mea nu există? şi pe aceaşi idee n-aş putea oferi nimic (sau foarte puţin) pe tot ceea ce-mi place; şi 2) că foloseşti aceaşi confuzie de planuri pe care o sesizam şi în film. nu înţeleg nevoia unui criteriu unic sau a unor criterii corelate. e mai aproape de adevăr să acceptăm toate formele artei, din care arta valoroasă din punct de vedere financiar este o mare parte, arta valoroasă în ochii majorităţii este o altă parte, arta valoroasă pentru artist este o altă parte, arta pentru un iniţiat este alta şi tot aşa. se poate să nu te intereseze sub nicio formă diferite aspecte ale acestei „pieţe”, dar de ce să te intrige?
spre final nu eram ironic, chiar îmi pare rău în măsura în care pot eu înţelege…
pai 1) nu e niciun pariu… e doar o scara de evaluare propusa pentru siguranta pe care am putea sa o avem. dar din moment ce apoi spui ca nu intelegi nevoia unui criteriu unic deja este inutil cu toate ca tu spuneai de „singura scăpare”, „piata perfecta” (chiar si utopic) si „scopuri” in sens unic.
2)nu e nicio confuzie. Tocmai faptul ca planurile sunt diferite il semnalam, in ciuda faptului ca scara financiara tinde sa devina singurul plan „rezonabil”. Dimpotriva, din moment ce un artist poate sa fie printre cei care isi cumpara singur lucrarea urcand artificial cota de piata, e normal sa existe si alte criterii de valorizare. Si perspectiva „partinitoare” sunt sigur ca este unul dintre aceste criterii o dată ce în procesul de valorizare integrează interogări repetate atât ale proceselor de vedetizare cât şi ale explicaţiilor pe care le pot da cei care influenţează scările de valori.
In fond sunt doar intrebari care pot pune in miscare reperele (sau nu).
fair enough 🙂