Perspectiva pe care un poet o poate avea din postura de cititor de poezie este întotdeauna specială. Dmitri Miticov a semnalat cartea la apariţie, după ce analizase foarte atent elementele de până acum. Aşteptam de mult prima cronică a unui poet pentru „poetic. cerul din delft si alte corpuri româneşti”. Şi ea a venit acum, cu surpriza redeschiderii unui angajament pe care ma tot chinui sa mi-l asum de ani buni.

Printre iluziile pe care le cultivă discursul public asupra poeziei de azi se numără şi listele de poeţi importanţi. În realitate poezia contemporană (asemenea poeziei din orice vreme) funcţionează în mai multe dimensiuni, din păcate aproape etanş separate unele de celelalte. Darie Ducan este unul dintre cei mai prolifici poeţi de azi. La 24 de ani are 10 volume publicate şi zeci de premii. Poezia lui deţine o poziţie centrală  într-o zonă a literaturii pe care ,de obicei, nu o găsim  abordată în cotidienele de mare tiraj. De ani buni îmi doream să găsesc o formulă prin care să putem trece peste graniţele ce despart zona în care este cantonată poezia sa de „lagărul” poeţilor zilei. Până acum eu nu am reuşit. În numărul de pe luna aprilie al revistei Vatra Veche (p.26) a publicat o cronică la „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” în care subliniază importanţa pe care lectura unui poet o poate da oricărei cărţi pe care o citeşte. Îi sunt astfel recunoscător pentru deschiderea pe care o arată pentru demersul din „poetic.”

Răzvan Ţupa nu scrie deloc o poezie memorizabilă. E printre foarte puţinii poeţi de după anul 2000 care lucrează cu o seninătate caustică în marele său lobby către receptor, cu o altă categorie de efecte. Probabil acesta e unul dintre motivele originalităţii sale.  „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” e o carte care continuă şi diversifică serialismul său poetic, nu atât de elaborată precum corpuri româneşti, Cartea Românescă, 2005), dar mai interesantă sub aspect literar. Dacă precedenta lui carte era un comunicant problematic, cu o notă mai mică de discursiv şi cu o mai mare cantitate (hiperrafinată) de afect – până la urmă acestea sunt rămăşiţe benefice din poezia americană, trecute prin toţi poeţii importanţi de peste ocean şi plecate de la Whitman –, aceasta este mai degrabă o culegere decât o carte, o culegere a serialismului său, a ultimilor ani.