Oana Pulpă mi-a pus câteva întrebări pentru Bookaholic legate de atelierele de poezie sau de scris creativ sau cum se mai numesc ele. Pornind de la ce o interesa pe ea, am ajuns si eu la urmatorul text.
Pentru cineva care vrea să se apuce de scris, necesităţi nu sunt decât scrisul şi cititul. Orice alte întreprinderi pot doar să îl ajute să schimbe perspectiva pe care o are asupra strategiilor în care are mai mult sau mai puţină încredere. Cred că primele ateliere creative pentru scris la care am participat nici măcar nu se numeau aşa. Cel mai consistent a fost cel din care a rezultat textul montat de regizorul Marcel Ţop în piesa „Deformaţii”. Aveam nişte idei, ne corectam reciproc, ne continuam fragmentele şi schimbam personajele după cum ne puteam provoca unii altora surpriză şi satisfacţie din punctul de vedere al păstrării unei atenţii vii. Nu era un eveniment public, eram acasă la Mitoş şi toţi ne distram cu textele astea. Pe rând. Cam aşa a fost primul atelier la care am simţit că a avut rost să particip.
Surpriza întâlnirii cu alţi termeni (limbaje şi alte naţionalităţi)
De atunci, am căutat diferite tipuri de întâlniri dedicate „scrisului creativ”, „exerciţiilor de scriere” sau oricum li se poate spune, fiecare promiţând în fond acelaşi lucru: o să exersăm distrându-ne.
Pentru mine, surpriza cea mai mare au fost atelierele de traducere la care am participat împreună cu poeţi maghiari, suedezi sau israelieni. De fiecare dată traducerea s-a făcut prin engleză, cu excepţia poeţilor maghiari care, fie erau din Transilvania, fie cunoşteau pe cineva care ştia română şi puteau să ne explice şi în limba noastră ce se întâmplă în textele lor. Doar acest gen de ateliere mi-au construit convingerea că dezbaterea poeziei cu poeţi buni, chiar şi din altă cultură sau spaţiu lingvistic oferă întotdeauna revelaţii neaşteptate.
Cu ani în urmă, undeva lângă Sfântu Gheorghe, la Arcuş am participat la primul atelier de acest fel, o întâlnire la care poeţi români din diferite generaţii, lucram împreună cu poeţi de limbă maghiară din Transilvania. Niciodată nu am mai avut senzaţia unei comunicări asemănătoare între tipuri de poezie care abia dacă au reuşit să comunice în istoria lor şi care au aceleaşi probleme chiar dacă au ales să dezvolte strategii şi instrumente expresive diferite. Felul în care rima şi formele fixe au fost cultivate şi dezvoltate în termeni contemporani în poezia maghiară a pus pentru mine într-o lumină complet nouă ezitările şi anchilozările tradiţionaliste din poezia noastră. Abia atunci am putut să văd cât de departe de fibra concretă a demersului poetic se duc cele mai multe dezbateri literare româneşti. Probabil că unul dintre cele mai vii performace-uri de poezie pe care le-am văzut au fost legate tocmai de capacitatea poeziei de a depăşi limitele lingvistice. Am avut şansa într-un festival de poezie de la Bratislava să o văd „performând” pe Katalin Ladik. Căutaţi pe internet. Experienţa este inexplicabilă: poezie care nu are nevoie de traducere, pentru că alege să coboare dincolo de limba în care este scrisă. Am povestit acest lucru pentru că a fost mereu aproape de un atelier neoficial. Foarte aproape de această senzaţie a fost pentru mine o întâmplare din New York. Tocmai terminasem una din lecturile pe care le-am avut acolo în 2008 şi ne adunasem toţi, împreună cu oaspeţii într-o cameră din hotelul Jolly Madison din Manhattan. La un moment dat, ne-am dat seama că poetul Vasile Leac, unul dintre autorii care vorbesc exclusiv română, discuta de o jumătate de oră foarte aprins cu un traducător american din limba spaniolă despre „Finnegans Wake”. Nu aveau nicio limbă comună. Dar spectacolul expresivităţii făcea legătura între sensurile lor. Acest spectacol cred că este relaţia asupra căreia poate să lucreze un atelier.
Noile mize expresive (împotriva ipocriziilor)
La un moment dat am fost invitat să susţin o prezentare în cadrul primei ediţii a Atelierului de Scris Creativ de la Mânăstirea Râşca. Atunci, participanţii trecuseră deja printr-o întreagă săptămână de exerciţii pornind de la antologia lui Marin Mincu „Generaţia 2000”, aşa că atunci când am ajuns, aveam deja o mulţime de termeni comuni. Din poemele scrise atunci au apărut imediat două debuturi, premiate în anul următor. Cam asta pot să spun despre ceea ce îţi poate oferi un atelier.
Pentru mine, cele mai vii ateliere de scriere sunt cele în care lucrez cu studenţi sau elevi de liceu. Prima situaţie mi s-a întâmplat la Timişoara, în mai multe ediţii ale Studentfest. Cea mai recentă ediţie a fost chiar luna trecută şi am fost încântat să văd că autorii care încep să apară acum schimbă complet regulile obosite ale lumii literare româneşti.
Tot ce ştiaţi despre valoare metafizică sau postumă a poeziei îi lasă rece şi cei mai noi autori sunt mai atenţi decât oricând la forţa pe care scrisul lor o manifestă asupra cititorului. În termenii aceştia, moftul şi moda sunt doar nişte cuvinte care nu mai au legătură cu poezia.
Este totuşi foarte greu să comparăm un atelier românesc şi un workshop dedicat scrisului în străinătate. Un motiv este contextul complet diferit. Poţi să înveţi cât vrei în România strategii textuale, exerciţii creative, trasee narative… piaţa de carte nu funcţionează decât după ani întregi şi, chiar şi atunci, cu rateuri incredibile. Ceea ce aduc însă autorii pe care îi citesc în concursuri tip Studentfest, Licart sau Zilele Constantin Virgil Bănescu este o disponibilitate greu de sperat până acum 5-6 ani faţă de mizele reale ale scrisului ca experienţă a relaţiei cu toţi ceilalţi. Această atitudine explică şi eşecul instituţiilor care au uitat să se modernizeze în România, de la Uniunea Scriitorilor la Institutul Cultural Român în perioada Marga. Mizele artificiale, promovarea unui cult al personalităţii care nu are legătură cu literatura şi clădirea relaţiilor culturale pe simplul trafic de influenţă au golit de sens discursurile oficiale astfel că este nevoie mai mult decât oricând de formulările care pot regăsi legătura cu realitatea, chiar şi cu realitatea aflată în plină reformulare.
Despre capăt şi începuturi („şi voi faceţi asta în România?”)
Când am început să scriu poezie puteam să jur că toţi ceilalţi se înşeală şi că numai eu am legătură cu bazele solide ale lirismului. Când am înţeles pentru prima dată ceea ce se întâmplă în poezia scrisă de Ion Barbu am avut senzaţia că deţin un secret pe care nimeni nu îl mai are. Cu timpul am descoperit încă 20-30 de asemenea secrete în variante infinite. De altfel de acest gen de evenimente creative sunt legate şi câteva dintre realizările pe care mi le recunosc atunci când încep să analizez diferite aspecte ale „lucrului cu poezia”. S-a întâmplat la Berlin, în 2008, când colaboram cu opt sau nouă poeţi români şi cu Silent Strike pentru o noapte lungă a poeziei româneşti. Am vrut să promovăm lectura noastră cu un atelier relaţional şi până şi organizatorii de la Literaturwerkstatt s-au uitat puţin miraţi la ceea ce le-am propus. Pe scurt, timp de două ore, poeţii români urmau să scrie poeme pentru trecători, iar traducătorii ar fi oferit poemelor rezultate pe loc variante în limba germană, pe care le notau printre versurile originale. În câteva minute, zona din faţa fundaţiei germane se umpluse doritori de poeme. La sfârşit, germanii care tocmai sărbătoreau un deceniu de specializare în promovarea poeziei, miraţi de interesul pe care îl trezise atelierul nostru la publicul de limbă germană ne întrebau: „Şi voi faceţi lucrul ăsta în România?”.
De la volumul cu care am debutat, „Fetiş” în 2001 până la a treia carte de poezie, „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti”, acum doi ani la Casa de Editură Max Blecher, nu am părăsit niciodat modul acesta de lucru. Cei care citesc pot să identifice rezultatele diferitelor exerciţii pe care le-am făcut cu limbajul poetic şi cu mine în tot acest timp. Un exerciţiu care nu îmi provoacă o schimbare a felului în care văd poezia s-ar putea să nu-l fi executat cum trebuie sau atât cât trebuie. Abia anul trecut am putut să spun că am ajuns la capătul din care a început poezia în limba română. Şi acest lucru mi s-a întâmplat abia după ce am putut să înţeleg de ce, în „corpuri româneşti” (2005) am insistat să exersez câteva poeme de câte cinci cuvinte. De aici la silabele stihurilor în Stema Moldovei nu era decât un pas.
