Metrica vernaculară față în față cu reacțiunea antică (originară)

shakespeare iambicEste posibil să ne amintim de la școală acele cursuri peste care mai toți profesorii treceau cât puteau de repede dându-și seama că sunt lucruri plictisitoare rău pentru mai toți elevii. Elementele de metrică au sunat cât se poate de inutil în manualele de literatură școlare și pe bună dreptate.
În principiu, pe cât de cunoscut ne sună numele iamb, troheu, dactil, pe atât de vagi au rămas noțiunile legate de aceștia. Cei mai silitori cititori își vor aminti poate cele două versuri din prima parte a Scrisorii a II-a de Eminescu:
De ce dorm, îngramadite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile?

Și aceasta ne aruncă în cea mai ironică situare a metricii.
De câte ori nu am fost descurajați în cercetarea metricii, atunci când comparând ceea ce numește Eminescu Iambi suitori și dactile săltărețe cu lecturile clasice am găsit ce mai ciudată nepotrivire.
Aristotel în Poetica, vorbind despre iamb, spune că este metrul prin care anticii se ironizau în satire, formula ritmică potrivită pentru pamflet prin excelență. Mai mult, din utilizarea iambului pentru satiră, se pare că vine chiar și verbul ἰαμβίζειν, a scrie pamflete împotriva cuiva.
Nu pare să fie o utilizare suitoare cum spune Eminescu, nu-i așa?! Și totuși nu doar Eminescu spune asta ci vreo 800 de ani de poezie în limbile occidentale. Care au găsit că iamb-ul este formula ritmică potrivită pentru poemele eroice.
Dar pentru că am pomenit de poeme eroice, probabil că eposurile homerice sunt cele mai cunoscute opere ale acestui gen în antichitatea greacă. Din nou încercăm să înțelegem cum poate fi săltăreț dactilul consacrat de stilul Homeric. Și nu avem cum.
Explicațiile însă nu lipsesc.
Prima dintre ele se referă la diferențele dintre metrul clasic și înțelegerea acestui metru în limbile naționale. Majoritatea celor care s-au ocupat de metru sunt de acord că atunci când în Grecia antică se vorbește despre iamb ca despre o silabă scurtă urmată de o silabă lungă nu este deloc același lucru cu silaba neaccentuată urmată de silabă accentuată.
Mai mult, trecerea de la această gândire cantitativă a metrului poeziei (o silabă lungă ar dura atunci când este rostită cât două silabe scurte) la o gândire accentuală a metrului justifică faptul că din momentul în care s-a început organizarea poetică a limbilor vernaculare (are au urmat în Europa limbii latine culte) toată utilizarea metrilor clasici s-a răsturnat.

Despre răsturnări
Așa se face că de la versul limbii italiene, până la versiunile engleze ale poeziei, iambul comic a devenit sobru și eroic, iar dactilul epic s-a limitat la utilizări parodice. Sonetelor shakespeariene sunt scrise pentametru iambic (versuri de câte 5 iambi, cu excepția sonetului 145, scris în tetrametru iambic- nu există nicio explicație, dar acolo versul are doar câte 4 iambi- mai mult, criticii mai documentați decât noi spun că în epocă, acesta ar fi singurul exemplu de sonet cu vers de opt silabe).
Încă și mai expresivă este o explicație care leagă numele metrilor clasici de arta dansului, astfel încât, silaba scurtă era asociată momentului în care piciorul este ridicat de la pământ, iar silaba lungă unei așezări hotărâte a piciorului pentru a păși mai departe. Pe măsură ce poezia a fost asociată tot mai mult cu arta retoricii (spre sfârșitul imperiului roman), cele două silabe ale unui picior iambic au fost identificate cu momentul ridicării și coborârii vocii. Și asta a dezorientat complet orice dorință de normare coerentă cu antichitatea.
Ceea ce mă atrage însă în acest joc al sensurilor metricii în epoci diferite, este chiar deschiderea pe care termenii de specialitate o au pentru contrazicerea oricărei dogme.

Un mic șotron dintr-o epocă în alta
Mai mult decât orice, chiar descoperirea utilizărilor și înțelesurilor pe care un metru sau altul l-a avut în diferite momente ale poeziei arată că poezia este absolut străină de regulile exterioare, sistemele metrice chiar funcționând doar ca instrumente de organizare a poeziei și nu ca dogme care ar asigura poeticitatea.
Cât despre cât de prezenta este metrica în jurul nostru ajunge să vedem cum se joacă textele hip-hop cu iambul. Să luăm la întâmplare un heptametru iambic hip-hop (un vers alcătuit din șapte iambi):

Bodega, locul cel mai drag si unde-n vena-mi bag

paraziții

Altfel, despre rolul heptametrului iambic (chiar așa cum îl vedem mai sus, cu o cezură după silaba 8 ) în poezia engleză a secolelor XVII-XVIII, Samuel Johnson are de spus lucruri cât se poate de interesante, considerând că au stat la baza a ceea ce se numește acum common meter în engleză, strofe de patru versuri care alternează versuri de patru picioare metrice cu versuri de trei: „cum aceste versuri aveau mereu cezura după a opta silabă, s-a considerat în timp mai potrivit să fie despărțite. Iar catrenele care alternau opt și șase silabe au fost mai dulci și mai plăcute în măsura noastră lirică”.[2]

6 comentarii la „Metrica vernaculară față în față cu reacțiunea antică (originară)”

  1. of, e cam deprimant să găseşti forme de organizare a poeziei tocmai la paraziţii şi să iei drept exemplu de iamb un vers care nu-i tocmai iambic

  2. pai ce te face sa crezi ca nu e? E foarte posibil sa avem interpretari diferite. dar am aratat accentele si sunt fix iambi, sigur, ca abia astept sa le citim altfel.

  3. În limba română e aproape imposibil să găsim o consecvenţă a construcţiei tipurilor de ritm. La o cercetare mai atentă accentul nu cade mereu aşa cum am vrea.
    În cazul de faţă avînd în vedere izolarea primului cuvînt, îl interpretez ca amfibrah urmat de 2 peoni şi un dactil (care la o terminaţie feminină, deci cu o silabă în plus, ar fi devenit al 3+lea peon)
    Bodega, locul cel mai drag si unde-n vena-mi bag
    dar asta nu e decît o altă variantă

  4. 🙂 exact asa cum spui ar fi in varianta cantata. Unde nu doar ca amfibrahul e izolat si pauza e acolo. dar, in plus, dupa „vena” nu se aude niciun „mi”, si nu mai e silaba in plus. Dar in toate variantele scrise ale versurilor de la piesa asta „mi” e la locul lui.

    Atata doar ca verbul „bag” e tare greu sa fie neaccentuat (feminin, mai ales ca sa rimeaza cu un alt verb accentuat-masculin, deci- chiar si in notatia ta, „drag”), si sa ne gandim ca e un peon acolo din care lipsesc trei silabe e deja foarte fortat.

    Sigur ca si in interpretarea mea virgula aia de dupa „bodega” incurca lucrurile, dar fix de asta cred ca tine umorul (si libertatea) metricii.

    Asa cum zic aici si cum interpretarea ta confirma, apar mereu diferente intre scris si „cantat”.
    Ca sa ma intorc la „mi”-ul absent in varianta cantata, versul ala insusi spus fara „mi” se organizeaza asa:

    Bodega,
    locul cel mai drag
    si unde-n vena bag

    rima este deci obligatoriu masculina („drag” si „bag” ca silabe ultime accentuate), pentru ca altfel nu ar fi rima si, inca si mai interesant, picioarele metrice se reorganizeaza de la sine:

    amfibrahul

    Bodega,

    e urmat de dactil+iamb sau se poate bine mersi sa il citesti ca pe doi trohei plus un iamb

    locul cel mai drag sau locul cel mai drag

    si s-ar incheia cu trei iambi

    si unde-n vena bag

    si se dezvaluie o constructie inca si mai interesanta monometru (vers de 1 picior)+dimetru (vers de doua picioare in prima varianta sau trei in a doua)+trimetru (vers de trei picioare)

    nu stiu de ce, dar mie imi place teribil ca sunt atatea variante si nici nu stii cat ma bucur ca te bagi la astea.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.