Arhive etichetă: metrica

Despre Mircea Ivanescu si, mai ales, despre poezie

G.Liiceanu si H.R.Patapievici sunt protagonistii uneia dintre putinele emisiuni romanesti de televiziune care au avut legatura cu poezia in cel mai concret sens. Cei doi reusesc sa aduca in discutie resorturile pe care le declanseaza poezia cu care nu esti obisnuit. Mai mult, oricata poveste se intampla in jurul poeziei aici, se pot distinge teme grele ale zilei: ceea ce nu ne-a invatat scoala despre poezie, ceea ce nu ne asteptam sa faca poezia, popularitatea si discretia poeziei. Spre deosebire de eternele tamaieri ale “marelui” si “genialului”, a “esentialului” si “fundamentalului”, discutia de fata scapa si cate ceva despre concretetea poeziei.
Pe la min 32 se intampla chiar o lectura revelatorie a unui poem de Mircea Ivanescu. Cu simpla retinere ca poezia lui Ivanescu Mircea da pe afara de instrumente clasice (eufonie, uneori si metrica), ca doar nu o fi rima din “Zdreanta” toata instrumentatia de acest fel.

vorbim despre poemul lui m.i.

asurzitoare iscare

spaima- există vorbe care să spună cum este,
cu adevărat, spaima? ce simţi, de pildă, când treci
colţul – şi o întâlneşti deodată cu ceaţă multă în păr,
şi mâna, strângându-i lui braţul? şi este, deodată,
ea – şi trece pe lângă tine, de abia aplecându-şi
capul- şi în jurul tău noaptea e dintr-odată înaltă
şi urlă- şi-ţi vine să-ţi scuturi capul, cu mâinile zvâcnite
peste urechi, şi să fugi- cât mai departe. (de fapt,
mergi la fel de încet. ca şi cum nu ar fi
nimic adevărat. ei au trecut. strada nu mai are importanţă,
deşi este strada ei.) nu mai există
continuarea clipei acesteia.- a fost.- a trecut-
ea, brusc, înspăimântător de străină, ţinându-l
de braţ, alături de el, scuturându-se
de ţipătul din tine- nici nu l-a auzit- când ai văzut-o trecând.
şi ceaţă, pe o stradă murdară-

cum poate fi gasit in volumul de la Humanitas.

Ritmurile poeziei- iambul și troheul

iambic tshirtÎntr-o discuție de sub postul anterior în care încercam să redau câte ceva din pasiunea mea recent descoprită pentru metrica poeziei am văzut că nu sunt singurul de pe blog u pasiuni de felul ăsta. Așa se face că m-am tot gândit cum să formulez tema cea mai plictisitoare din istoria poeziei, pe cât de ternă și tehnică, pe atât de fertilă pentru așezarea lecturii pe o bază zero a subiectului.
În intervenția pe care am evocat-o mai sus s-a văzut cât de flexibilă poate să fie transpunerea metrică a unui vers cât se poate de obișnuit.

Iamb paRAM u – silaba neaccentuată urmată de silabă accentuată
Ca să nu ne îndepărtăm prea mult de termenii unei discuții care pornește de la lucruri reale merită menționat faptul că metrul poeziei se regăsește în cele mai banale formulări. De exemplu I’ll have a burger and a glass if Coke este un pentametru iambic (cinci iambi)-
I’ll have/ a bur/ger and/ a glass/ of Coke arată că unei silabe neaccentuate îi urmează o silabă accentuată și iată și metrul care a marcat istoria poeziei din antichitate până la poezia clasică engleză. Ceea ce uită să spună manualele școlare este că dintotdeauna, poeții și-au asumat alternarea ritmului chiar și în interiorul unui vers metric. De la inversarea silabelor într-o porțiune a versului astfel încât nu mai avem cinci iambi, până la completarea seriei de cinci iambi cu o silabă de final neaccentuată (feminină) lucrurile astea se întâmplă chiar și în celebrul pentametru shakespearian:

To be/ or not/ to be,// that is/the ques– tion

Dar ce legătură are asta cu poezia românească ne-am putea întreba amintindu-ne prejudecata conform căreia versurile în limba română nu se pot supune regulilor clasice. În realitate, cuvintele niciunei limbi nu fac așa ceva în exclusivitate.
Al Ștefănescu și Maria Bărcănescu în Tratat de versificație citează, printre altele, pentametrul iambic eminescian din Ah mierea buzei tale, unde versurile încheiate cu o silabă neaccentuată în plus alternează cu versuri cu metru perfect:
Ah, mie/rea bu/zei ta/le am/ gustat-o
A bu/zei ta/le coap/te, amo/rul meu
pa/da /nului/ eu am/ furat-o,
De ea/ mi-am /corit/ sufla/rea eu;

chiar și aici se vede cum răcorit este accentuat de două ori în mod anormal pentru rostirea obișnuită, dar integrat în ritmul pentametrului.

Mihai Dinu (Ritm și rimă în poezia românească) se gândește să compare chiar varanta celebră a hexametrului iambic din Ion Barbu (șare iambi):
Sfânt trup/ și hra/nă si/eși, Ha/gi rupea/ din el

cu sintaxa naturală care ar putea foarte bine să ritmeze
Trup sfânt și hrasieși etc

ritmic nimic nu se schimbă, dar, substantivul pierde accentul și rămâne un sunet de fundal, în caz contrar activându-se (conform teoriei propuse de Dinu aici) oroarea de spondei (două silabe accentuate alăturate) specifică limbii române: astfel, se arată aici spunem bun rămas legând cele două cuvinte în pronunțare pentru că între silaba accentuată bun și ultima silabă din rămas, accentuată și ea se interpune silaba neaccentuată, însă, atunci când spunem rămas bun simțim nevoia să despărțim cele două silabe accentuate, fie introducând o pauză între ele, fie anulând rostirea unuia dintre accente.

Troheu RAMpam u , silaba accentuată urmată de silabă neaccentuată
Citește în continuare Ritmurile poeziei- iambul și troheul

Metrica vernaculară față în față cu reacțiunea antică (originară)

shakespeare iambicEste posibil să ne amintim de la școală acele cursuri peste care mai toți profesorii treceau cât puteau de repede dându-și seama că sunt lucruri plictisitoare rău pentru mai toți elevii. Elementele de metrică au sunat cât se poate de inutil în manualele de literatură școlare și pe bună dreptate.
În principiu, pe cât de cunoscut ne sună numele iamb, troheu, dactil, pe atât de vagi au rămas noțiunile legate de aceștia. Cei mai silitori cititori își vor aminti poate cele două versuri din prima parte a Scrisorii a II-a de Eminescu:
De ce dorm, îngramadite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile?

Și aceasta ne aruncă în cea mai ironică situare a metricii.
De câte ori nu am fost descurajați în cercetarea metricii, atunci când comparând ceea ce numește Eminescu Iambi suitori și dactile săltărețe cu lecturile clasice am găsit ce mai ciudată nepotrivire.
Aristotel în Poetica, vorbind despre iamb, spune că este metrul prin care anticii se ironizau în satire, formula ritmică potrivită pentru pamflet prin excelență. Mai mult, din utilizarea iambului pentru satiră, se pare că vine chiar și verbul ἰαμβίζειν, a scrie pamflete împotriva cuiva.
Nu pare să fie o utilizare suitoare cum spune Eminescu, nu-i așa?! Și totuși nu doar Eminescu spune asta ci vreo 800 de ani de poezie în limbile occidentale. Care au găsit că iamb-ul este formula ritmică potrivită pentru poemele eroice.
Dar pentru că am pomenit de poeme eroice, probabil că eposurile homerice sunt cele mai cunoscute opere ale acestui gen în antichitatea greacă. Din nou încercăm să înțelegem cum poate fi săltăreț dactilul consacrat de stilul Homeric. Și nu avem cum.
Explicațiile însă nu lipsesc.
Prima dintre ele se referă la diferențele dintre metrul clasic și înțelegerea acestui metru în limbile naționale. Majoritatea celor care s-au ocupat de metru sunt de acord că atunci când în Grecia antică se vorbește despre iamb ca despre o silabă scurtă urmată de o silabă lungă nu este deloc același lucru cu silaba neaccentuată urmată de silabă accentuată.
Mai mult, trecerea de la această gândire cantitativă a metrului poeziei (o silabă lungă ar dura atunci când este rostită cât două silabe scurte) la o gândire accentuală a metrului justifică faptul că din momentul în care s-a început organizarea poetică a limbilor vernaculare (are au urmat în Europa limbii latine culte) toată utilizarea metrilor clasici s-a răsturnat.

Despre răsturnări
Așa se face că de la versul limbii italiene, până la versiunile engleze ale poeziei, iambul comic a devenit sobru și eroic, iar dactilul epic s-a limitat la utilizări parodice. Sonetelor shakespeariene sunt scrise pentametru iambic (versuri de câte 5 iambi, cu excepția sonetului 145, scris în tetrametru iambic- nu există nicio explicație, dar acolo versul are doar câte 4 iambi- mai mult, criticii mai documentați decât noi spun că în epocă, acesta ar fi singurul exemplu de sonet cu vers de opt silabe).
Încă și mai expresivă este o explicație care leagă numele metrilor clasici de arta dansului, astfel încât, silaba scurtă era asociată momentului în care piciorul este ridicat de la pământ, iar silaba lungă unei așezări hotărâte a piciorului pentru a păși mai departe. Pe măsură ce poezia a fost asociată tot mai mult cu arta retoricii (spre sfârșitul imperiului roman), cele două silabe ale unui picior iambic au fost identificate cu momentul ridicării și coborârii vocii. Și asta a dezorientat complet orice dorință de normare coerentă cu antichitatea.
Ceea ce mă atrage însă în acest joc al sensurilor metricii în epoci diferite, este chiar deschiderea pe care termenii de specialitate o au pentru contrazicerea oricărei dogme.

Un mic șotron dintr-o epocă în alta
Mai mult decât orice, chiar descoperirea utilizărilor și înțelesurilor pe care un metru sau altul l-a avut în diferite momente ale poeziei arată că poezia este absolut străină de regulile exterioare, sistemele metrice chiar funcționând doar ca instrumente de organizare a poeziei și nu ca dogme care ar asigura poeticitatea.
Cât despre cât de prezenta este metrica în jurul nostru ajunge să vedem cum se joacă textele hip-hop cu iambul. Să luăm la întâmplare un heptametru iambic hip-hop (un vers alcătuit din șapte iambi):

Bodega, locul cel mai drag si unde-n vena-mi bag

paraziții

Altfel, despre rolul heptametrului iambic (chiar așa cum îl vedem mai sus, cu o cezură după silaba 8 ) în poezia engleză a secolelor XVII-XVIII, Samuel Johnson are de spus lucruri cât se poate de interesante, considerând că au stat la baza a ceea ce se numește acum common meter în engleză, strofe de patru versuri care alternează versuri de patru picioare metrice cu versuri de trei: “cum aceste versuri aveau mereu cezura după a opta silabă, s-a considerat în timp mai potrivit să fie despărțite. Iar catrenele care alternau opt și șase silabe au fost mai dulci și mai plăcute în măsura noastră lirică”.[2]

Pledoarie pentru resurectia prozodiei in poezia romana

Un articol de Chris Tanasescu din Cuvantul de acum cativa ani. Mi se pare ca merita discutat.

P1000774Este un subiect ba hazliu ba dureros printre tinerii nostri poeti. Dar povestea este ceva mai veche. Stateam deunazi de vorba cu un poet care publica din anii 80 (ceea ce nu sunt sigur ca inseamna obligatoriu ca este optzecist) care imi spunea foarte revoltat ca nu ar trebui folosite rimele in poezie. Sigur ca da, am dat din cap, in definitiv Homer nu le-a folosit, nici Sappho, nici Vergiliu sau Shakespeare pardon, Shakespeare le-a folosit in sonete si in canturile sau in portiunile concluzive din piese, la Dante, iarasi, terza rima nu se pune etc. Ne-am distrat copios pe seama acestor exemple si mai ales exceptii, dupa care sigur ca am facut speculatii despre cine e mai modern, Chaucer, care n-are rime, dar scrie in metru, sau vip-urile optzeciste si cele de pe poezie punct ro, care n-au nici de unele.
Citește în continuare Pledoarie pentru resurectia prozodiei in poezia romana