Ieri blogosfera româneasca s-a entuziasmat subit dupa ce Google a ales să celebreze 135 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși. Sigur, vești bune pentru oricine era în criză de argumente pentru discursuri naționaliste. Ziarele și-au făcut treaba, publicând pagini întregi despre viața și faptele celui mai important sculptor care are vreo legătură cu România și printre rânduri s-a strecurat și mânia națională față de eroarea puterii comuniste care a refuzat lucrările lăsate de Brâncuși prin testament țării sale natale.
Franța a acceptat bine mersi donația și să nu credeți că s-a grăbit să o valorifice. Au trecut zeci de ani până când atelierul sculptorului a trecut de la stadiul de clădire părăsită îmbibată în grafitti la formula pe care o știm astăzi de aripă specială a muzeului de artă modernă de la Paris.
Ca să ajungă peste ani grupurile de turiști din români să noteze extaziați în caietul muzeului parizian „România domnește la Paris” și „mulțumim domnului primar că ne-a înlesnit această excursie” a fost nevoie ca statul român să spună la moartea lui Brâncuși „mulțumim, noi nu credem în formaliști decadenți”. În formula general folosită vinovatul este statul comunist. Dar cine este curios să caute prin arhivele Academiei române o să constate că a fost vorba și despre o dezbatere la care nu doar Traian Săvulescu, președintele Academiei Române din acel moment, ca un biolog reputat și om de știință absolut respectabil a găsit instrumete de critic de artă ca să înfiereze felul în care Brâncuși s-a lăsat acaparat de „arta preţuită în dolari şi de miliardarii de peste ocean” .
Dezbaterea a atras esteticieni de primă mărime din istoria culturii române și câțiva dintre ei au lăsat luări de poziție care ar face cinste oricărui demagog de astăzi. Cum plăcerea descoperirii merită încurajată, las celor ce vor găsi de cuviință să se documenteze la sursă asupra pozițiilor pe care le-au avut în epocă adevărate mituri ale gândirii estetice de la noi.
Dar nu pentru înfierarea vremurilor comuniste m-am apucat să scriu aici. Ceea ce este și mai interesant e faptul că aproape la fel de veșnică precum arta este și ipocrizia. Sărbătorim sărbătorirea celui pe care România l-a refuzat. Sigur că oricând putem să dăm vina pe comuniști. Dar realitatea este că ipocrizia e veșnic tânără și aproape fără moarte în România.
Dar să le luăm pe rând.
Brâncuși însuși a fost prieten bun cu scandalul. Încă de la expunerea Prințesei X la Salonul parizian, lucrarea a trebuit retrasă pentru că s-au găsit destui francezi verzi care să nu vadă în ea mai mult decât un falus. „Ce țărani” o să spună gustul nostru național. Dacă amintirea românilor reclamând sexul extraterestrului expus de ICR New York s-ar putea să se fi pierdut pe sub copitele bietului ponei cu zvastica, mă aștept ca elanul purgativ al deputatului european Cristian Busoi, petrecut luna trecută să fie ceva mai proaspăt. Pe scurt, europarlamentarul a organizat o expoziție la Parlamentul European și în ziua vernisajului l-a anunțat pe unul dintre artiștii selectați că lucrările sale sunt excluse. Cum cuvântul cenzură nu sună tocmai bine în 2011, deputatul român a ținut să asigure:„Nu e vorba de nicio cenzură, doar că, după ce am avut o consultare cu mai mulţi colegi, nu am mai fost de-acord să expună acele lucrări. Am aflat doar acolo, la Strasbourg, că sculpturile reprezintă…ştiţi dumneavoastră ce” spune estetul Bușcoi, altfel și el un fizician poate respectabil. Sigur, scandalul nu a avut nicio urmare și să nu credeți că doar România și-a dat cu dreptul politic în stângul artistic pe acolo.
Ceva mai târziu, un cetățean americat de profesie vameș a găsit că, în ruptul capului, pasărea în spațiu nu e operă de artă așa că proprietarul trebuie să plătească taxe vamale ca pentru orice piesă industrială. Procesul care a urmat a fost un episod fondator pentru arta abstractă în conștiința publicului larg în anii 40, dar astăzi se pare că nu atât de larg dacă asculți ce convinși sunt oamenii cu gust de pe la orice colț ce și cum se mănâncă cu artă. În ce privește specializarea în artă semnată niste cetățeni, nu e chiar pierdut în memorie momentul în care vedetele dezbaterii publice marca Antena 1 încercau să stabilească în ce grad de erecție poate să fie personajul unui tablou ca să fie artă și în ce fel reprezintă poporul român un ponei roz dar, iată, tot atunci artă și precizie pe urmele lui Bârlădeanu. Are rost să ne întrebăm de ce l-a descoperit televiziunea abia după ce lucrările lui au fost expuse la Londra și Roma?
Răspunsul este etern. Jena pe cale de disparitie mai ceva decât urșii panda. De fapt problema nu sunt nici comuniștii și nici proștii, ci impresiile greșite că oricine are o părere, are și dreptate să o impună dacă are un microfon sau un stilou în care își gestionează iluzia puterii. Ați văzut vreodată un mormânt pe care să scrie „a avut gija sa nu fim reprezentati de pornografi” Probabil ca nu. Este momentul sa va intrebati de ce.