corpuri româneşti 2.1

La capătul primului deceniu din secolul XXI, poezia românească dă semnele încheierii unei etape. Resorturile editoriale par destul de bine reglate încât să injecteze în paralel producţii poetice care dau impresia unei bogăţii de direcţii pe cât de viguroasă pe atât de clar definite. În sfârşit, putem vorbi despre conturarea unui peisaj complex al poeziei româneşti de azi, departe de definirile unilaterale pe care le-a cunoscut acest domeniu în ultimele 3-4 decenii. Este pentru prima dată când recuperarea autorilor trecuţi în umbră de judecata reducţionistă obsedată de topuri, pe care cu greu am depăşit-o, şi reeditările ca şi traducerile s-au îmbinat pentru defini un an poetic intens. O parte dintre textele citate de mai jos au fost prezentate la Atelierelationale, fie la Dalles ori la Diverta.

Departe de a avea pretenţia unui studiu exhaustiv, materialul de faţă reproduce părerea subiectivă a unei lecturi relaţionale, căreia, cu siguranţă că i-au scăpat multe, dar, publicând acest text, este oferită şi ocazia îndreptărilor pe are le veţi simţi necesare.

Repere

Una dintre cele mai căutate cărţi de poezie în acest an a fost „Moarte de om” de Ion Zubaşcu. Autorul „Omului disponibil” a reluat poezia directă, pe viaţă şi pe moarte oferind o perspectivă cuprinzătoare asupra instrumentelor poetice aruncate în joc în momentele limită ale existenţei.

Ion Mureşan a lansat după o amânare de mai mulţi ani „cartea Alcool”, ducând mai departe legenda autorului „cărţii de iarnă” în texte explozive şi cizelate până la perfecţiune.

Angela Marinescu a lansat un volum care include reeditări ale cărţilor sale „Structura nopţii”, „Parcul” şi „Blindajul final„, ultimul titlu fiind şi cel pe care îl poartă această ediţie de Opere, tipărită de Editura Tracus Arte.

Editura Cartea Românească a publicat antologia „Ce bine e să fii Daniel Bănulescu”, o culegere de poezii revăzute de autor, precedate de poeme inedite.

„Mainimicul” de Ioan Moldovan este o altă reuşită a Cărţii româneşti în acest an. „În tihnă murmurând printre experţi gramaticali/ plănuind o ieşire din bazinele pline/ deasupra cărora ninge hărnicuţ/ cu creştetele clipocind preaalcaline/” („Se însera”, p.40) scrie Ioan Moldovan în această întoarcere a poeziei spre instrumentele cele mai simple în sondarea stărilor finale.

Pentru că am vorbit despre revenire, Editura Humanitas, cunoscută pentru reticenţa pe care o arată faţă de publicarea poeziei a lansat trei titluri importante în 2010. Poate că nu este o surpriză în sine, apariţia volumului „Nimic” de Mircea Cărtărescu, dar poemele inedite reunite aici conturează limita a ceea ce s-a numit optzecism în poezie. Unul dintre scriitorii cei mai conştiincioşi în dezvoltarea esteticii sale lilerare până la ultimele consecinţe propune o dată cu acest volum formula unei poezii meşteşug, desprinsă parcă din muzica uşoară pentru a spune „rămâi” clipelor de împlinire imperfectă. Nu se poate separa de autoritatea celui mai cunoscut autor român de azi reeditarea volumului „Aer cu diamante”, cartea debutului colectiv pentru Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ioan Stratan şi Traian T Coşovei. Carte mitică a poeziei anilor 80, era până acum foarte greu de găsit, ediţia originală fiind publicată în regia autorilor.

Anca Mizumschi este autoarea celui de-al treilea titlu important de poezie publicat de Humanitas în acest an. „Versouri” este un volum la fel de spetaculos din punct de vedere grafic precum precedentele cărţi ale poetei. De data aceasta se propune un adevărat scenariu al morţii şi judecăţii poetice în pagini dublate de viziunile grafice ale artistului Petru Lucaci.

După ce anul trecut, editura Cartier a publicat trei dintre cele mai citite cărţi de poezie nouă scrisă de autori născuţi în România, anul acesta, din producţia lor editorială se desprind trei titluri care conturează o orientare hotărâtă spre poeticile personale. Chiar dacă anul naşterii autorilor se apropie de 1960, nu gruparea generaţională este importantă. Irina Nechit a lansat „Copilul din maşina galbenă”, carte care mută limitele dintre literar şi existenţial plasând o miză subiectivă în jocul estetic:”copilul roade cu unghia florile de gheaţă/ îşi zgârie numele pe geam/ dealurile albe nu se mai văd/”(„Maşina galbenă”, p.39). Această miză subiectiv asumată se constituie într-o adevărată direcţie a poeziei din acest an. Nicola Leahu a adunat în volumul „Aia” o serie de poeme publicate în cărţi separate, din 2008 până în 1993, şi propunerea din acest an de la Cartier oferă ocazia unei desfăşurări temporale a jocului textual-existenţial numit mai sus: „ pun cratiţa pe ochiul abia pâlpâind/ şi ascult muzică-/ un dialog între regnuri/ un blues sau un lied/ despre sexualitatea metalelor//”(„poeme pentru mine”, p.75). Al treilea titlu pe care îl reţin aici este „Oleandri mă strigă roz”, unde Maria Şleahtiţchi propulsează detaliile biografiste în transcendenţa unei ordini creştine.

O transcendenţă afectivă este miezul poeziei scrise şi de Adrian Alui Gheorghe în „Paznicul ploii”(editura Limes): „Un Christ de zahăr fărâmiţau muritorii între pleoape/ Orizontul venea aproape/ aproape, / aproape, aproape” („Metamorfoza”, p.110).

Dacă ar fi să alegem un cuvânt predilect pentru titlurile de poezie din acest an, acesta ar putea să fie „nimic”, pe lângă volumele deja pomenite, şi Constantin Abăluţă, la editura Limes alege să îşi numească poezia din acest an „Totul despre nimic”. Cunoscut pentru predilecţia poeziei sale pentru explorarea detaliilor şi dinamizarea acestora prin mecanisme de descendenţă suprarealistă, poetul îşi înconjoară în acest volum temele şi obiectele cu acidul coroziv al vidului. De la poeme în proză, la formule discrete de versificare, uneori laconic ipostazierea vidului devine o adevărată artă a prezenţei vocii poetice.

O antologie care reflectă în parte starea generală a poeziei româneşti în 2010 este „Am să te sufoc, dragă oraş- Poeţi tineri din Sibiu” (InfoArt Media). Poeţii antologaţi aici acoperă o diferenţă de vârstă de 10 ani, ilustrând deopotrivă direcţiile „grele” (expresivitatea post punk ori referenţialitate viscerală) ale poeticilor contemporane, dar şi reveriile fertile ale cotidianului poetizat fie prin demonstraţii speculative, fie prin scenariul discursului afectiv.

Rita Chirian, prezentă şi în antologia sibienilor, a publicat în acest an „poker face” (editura Vinea) aducând în faţa cititorului de poezie unul dintre cele mai închegate spectacole ale poeziei tragice azi:”fii bun, fii curat,/ lasă sângele să şiroiască şi iepurii/ să bea iarna din inima ta,// dragostea mea,//”(*, p.73).

Greu de trecut cu vederea este volumul Mărinimia Ta al Floarei Ţuţuianu, la Brumar. Autoarea dinamicelor Libresse Oblige sau Arta Seducţiei dezvoltă o direcţie a poeziei sale pe care o anuţa cu Leul Marcu, reuşind să propună un volum unitar atât din punct de vedere literar cât şi grafic în zona sondărilor poetice ale spiritualităţii creştine azi.

Evident, această trecere în revistă nu are pretenţia unei abordări critice, funcţionând numai ca un demers relaţional de stabilire a limitelor între care se întâmplă poezia din 2010 din punctul de vedere al unui cititor interesat de fenomen. De asemenea, orice limite ar fi arbitrare atâta timp cât în interiorul acestora nu ar avea loc viaţa de toate zilele a poeziei, cărţile care dau materialitate şi funcţionalitate abordării poetice azi.

Mişcările poeziei

Dincolo de reperele generale în funcţie de care se defineşte profilul poetic al unui an, anul 2010 este foarte bogat şi în cărţi de poezie care vin să confirme vitalitatea poeziei ca întreprindere existenţială.

Editura Charmides a relansat un poet tânăr Gabriel Daliş, ale cărui volume de până acum nu au avut parte de o distribuţie prea generoasă. „Până mereu” este o antologie semnată de Gabriel Daliş, punctând un traseu al poeziei contemporane mai puţin vizibil în dezbaterile pasionate să definească termenul de generaţie. Riri Sylvia Manor a publicat în acest an „Pestriţ”(Paralela 45) oferind consistenţă unei zone a poeziei trecute de obicei cu vederea în România. Poemele sale sunt adevărate şarje serene asupra unor teme grave. Condiţia poeziei şi a poetului, a cuvântului scris sunt reconfigurate delicat în construcţii care par să nu îşi refuze nimic:”Eu, în anul de graţie două mii zece,/ cred că la început/ Dumnezeu a creat Poezia/- un mare compliment pentru El”. („Facerea lumii”, p.51)

Acelaşi subiect este personalizat de Ştefan Doru Dăncuş în volumul bilingv (română-franceză) „scrum/ cendre”(Editura Grinta):”lucrez ca un sclav în românia/ zi de zi construiesc/ fiecare pagină scrisă e bornă kilometrică/ zi de zi sunt invadat de europa/ oră cu oră pierd betonându-mi versurile/ înălţând baricade în propriul sânge//”(p.4) îşi începe acesta volumul care nu ezită să formuleze adevăruri de uz propriu.

Preocupat de resurecţia poetică a erotismului pare să fie Aurel Udeanu în „edenul din doamna” (ed.Limes) combinând detaliile vestimentare şi articularea ceremonială până la marginea intertextualităţii cu clasici asumată explicit, fie că este vorba despre Blaga sau Bacovia. Se cere precizat sensul „ceremonialului” poetic în 2010. Un argument în acest sens este „Elegia Civis Transilvaniae” apărut la aceeaşi editură din Cluj-Napoca sub semnătura lui Viorel Tăutan. Demers curajos de recuperare a regulilor poeziei din vremea Şcolii Ardelene, cu referinţă directă la poemul lui Şincai, „Elegia Nobili Transilvaniae”, noua elegie adună lejer în metri clasici, apoi liberi până la poem în proză ritualul unei definiri a identităţii contemporane cu instrumentele poeziei din timpuri diferite:”încă mai am ce să spun/ despre acest tren personal/ populat sau nu/ cum a coborât panta din vârful/ craniului/ perforat până la creier/”(„despre acest tren personal” p.39).

Ritualul poetizării se regăseşte şi în cărţi care par că sunt la mare distanţă de tradiţia poetică. Este şi cazul volumului „abel şi eu”(editura Brumar) al lui Dan Cristian Iordache:”am dormit bine duminica asta/ pe salteaua din iarbă de mare/ am traversat sarcofage adânci/ până la mumia din mine”(„primii oameni”, p 77). Jocul între detalii banale şi perspectivă universală reuşeşte să fie un motor puternic în integrarea poetică a cotidianului.

Accentuând dramatic, formulează poezia Ciprian Măceşaru în „poeme”(Brumar):”Cerul, o piele abia jupuită/ atârnă însângerat peste noi.”(„Tablou patetic”, p.62). Poezia sa este dublată de apariţia la aceeaşi editură a unui foarte viu jurnal care developează în mod fericit predilecţia pentru vizual şi muzical a autorului, funcţionând ca un adevărat ghid de lectură pentru cartea de faţă.

Un caz special este reprezentat şi de volumul „apoptosium” de Igor Ursenco, tipărit la Franc-Tireur, USA. Abordând agresiv textul poetic (aici „agresiv” se poate citi şi ca „mistic”), Ursenco oferă un tratat de pratică imnică. Volumul include glose textuale şi referinţe critice izbutind să impună jocul permanent între ludic şi ştinţific drept şarjă poetică:”prin filtrul plămânilor conectaţi/ direct la perfuzia celestă// cu îngeri de ozon// răsufli/ inspirat …”(„simptomatologia condomatică a fericirii”, p.98).În aceeaşi zonă a formulării poeziei prin ciocnirea discursurilor opuse se cantonează şi demersul din „iona îl aşteaptă pe godot” (Ed. Marineasa) de Marius Ştefan Aldea. Chiar şi Daniel Vighi, prefaţatorul acestui volum, avertizează asupra abuzului liric la care Aldea recurge uneori în combinaţiile crispate pe care le aruncă în joc pentru forţarea sensibilităţii (sau insensibilităţii) actuale.

Traduceri

Printre proiectele de editare a unor volume-eveniment, Editura Art include şi lansarea unor ediţii noi pentru cărţi transpuse în spaţiul lingvistic românesc. „Album de versuri” semnat de Stephane Mallarme în traducerea şi cu notele pasionante ale lui Şerban Foarţă este una dintre aceste republicări necesare. Alăturarea formei originale franceze, poemelor traduse dar şi includerea în volum a unor comentarii ale traducătorului în legătură cu opţiunile de adaptare a poeziei fac din această ediţie un manual practic de poetică. Tot aici a fost publicată şi „Jaluzele deschise, jaluzele închise” de Oskar Pastior, într-o ediţie bilingvă coordonată de Gabriel H. Decuble, traducerea din limba germană fiind făcută de Corina Bernic, Gabriel H. Decuble, Alexandru Al. Şahinghian.

2010 este anul în care a fost publicat în România primul volum al unuia dintre cei mai influenţi autori ai ultimei jumătăţi de secol. Alen Ginsberg este unul dintre modelele cel mai des invocate de poeţi contemporani din toată lumea. În România, influenţa poeziei beat se manifestă încă din anii 70, cu o asumare explicită din partea autorilor care au debutat în ultimul deceniu comunist. Cu toate acestea, până acum, nu a fost posibilă publicarea unei cărţi consistente care să includă poemele lui Ginsberg în traducere românească. Editura Polirom a recuperat acest decalaj cu „Howl şi alte poeme” având şansa unor traducători (Petru Ilieşu şi Domnica Drumea) care au alternat inspirat poemele cunoscute ale americanului cu texte mai puţin celebre dar care adaugă nivele de lectură necesare influenţei beat în limba română.

Reviste, edituri noi

Relaţia dintre poezie şi revistele literare pare să fi devenit tot mai complicată în 2010. Au continuat să apară Poezia şi secţiunea dedicată lanţului poeţilor în revista Verso a funcţionat ca un proiect unic în românia de căutare aunei coerenţe publicistice a poeziei, totuşi din acest punct de vedere, evenimentul major pare să fi fost lansarea primelor trei numere ale revistei Poesis Internaţional. O revistă românească de poezie în care este cultivat dialogul dintre culturile locale, incluzând selecţii atente din autorii contemporani şi texte de critică. Un fenomen special îl constituie editurile

Casa de editura Max Blecher a intrat pe piaţa de carte cu un volum surprinzător care reuşeşte să desfinţeze prejudecăţile legate de generaţie şi exclusivităţi expresive.  De altfel aceasta pare să fie direcţia nou înfiinţatei edituri, care deja a publicat un prim volum de poezie:”Federeii” de Nicolae Avram, un autor care din 2000 până acum a dovedit cu fiecare carte publicată că este gestionarul unui teritoriu poetic original, dar lipseşte din obişnuitele liste ale criticilor de azi.

Casa de pariuri literare a intrat pe piaţă cu volumele Norei Iuga „Dactilografa de noapte” şi „Spitalul manechinelor” reeditate dar şi cu selecţia unor poeţi aflaţi la primul volum. „Fuck Tense”, „Lil 1.0”, „aici nu mai locuieşte nimeni” şi „Umilirea animalelor” sunt cărţile de debut pe care mizează în acest an noua editură.

Foarte inspirată şi orientarea editurii Blumenthal, care, după ce a relansat într-o ediţie îmbogăţită cu variante audio volumele lui Daniel Silvian Petre („Overdose & Napalm dOr”) a strâns în carte textele poetice semnate de Niu Vladimir („Lucrătorul ostenit”) oferind ocazia unei recuperări salutare a poeziei scrise de unul dintre cei care au marcat folk-ul românesc.

Debuturi

Casa de pariuri literare a devenit prin această selecţie şi una dintre cele mai inspirate alegeri pentru publicarea debutanţilor. Dacă, până  în acest an Editura Vinea şi Cartea Românească au împărţit cele mai importante premii pentru poezie,  anul acesta debuturile care au surprins includ o puternică notă recuperatoare. „Fuck Tense” al lui Bogdan Lipcanu la editura Casa de pariuri literare impune un autor format, destul de atent cu fluxul discursului poetic încât să îşi permită să sondeze imaginarul legendelor urbane din ultimii ani ai comunismului românesc, de la jucării până la miturile cu vedete locale deschizând calea unei radiografii afective a identităţii româneşti de azi.

„Apasă” este una dintre mizele debuturilor de la Cartea românească în 2010, reuşind să propună un flux al definirii personale dozat atent, structurat în trepte ale determinării de la universul familial la cel istoric şi social.

Aşa cum spuneam, şi alte edituri au punctat în zona debutului în poezie. Editura Brumar a lansat „Marea Pipeadă”, o epopee poetică semnată de Iulia Militaru, un autor care polemizează implicit atât cu biografismul ultimilor ani cât şi cu iluzia literaturii. În lectura de faţă clasica afirmaţie „aceasta nu este o pipă” cunoscută lozincă a avangardei de după Magritte, devine „aceasta este o pipă, dar ce este aia pipă”.

Editura Vinea nu lipseşte din concurenţa pentru premiile de debut din acest an. Miza ei se numeşte „Poezii odioase de dragoste” şi este semnată de Adrian Diniş, un poet fascinat de propria sa capacitate de a crea lumi cu logică proprie într-un singur poem.

Astfel se conturează profilul unui an de poezie dintre cele mai vii în ultimul deceniu, într-un peisaj pe cât de bogat, pe atât de inegal (se putea altfel?!), dar mult mai bine definit decât până acum. Practic, este pentru prima dată după 1989 când putem vorbi despre o normalitate a poeziei în România, când nu a mai fost nevoie de eforturi de relaţii publice sau de promovare agresivă pentru a se deschide apele editoriale pentru cărţile de poezie.