Am pierdut demult numărul vizionărilor pentru Reconstituirea lui Pintilie la care am participat. Interesant este pentru mine faptul că, asemenea persoanelor importante pentru mine, nici pentru acest film nu îmi amintesc în ce fel l-am văzut pentru prima oară. Ştiu că deja aveam în cap faptul că mama mea, elevă de liceu în momentul filmării, a făcut figuraţie în acest film şi se pare că ar apăra la un moment dat pe undeva prin fundalul poveştii.
De câte ori m-am uitat la film am încercat să identific prin planul secund chipuri sau siluete care ar semăna cu ce ştiu de prin fotografiile părinţilor mei din anii 60-70. Cel mai aproape am ajuns cu imaginea din ataşament, unde mi s-a părut că recunosc câte ceva din atitudinea mamei mele din alte fotografii. Am printat imaginea, am marcat silueta dar mama mea nu îşi mai aminteşte pe unde era în timpul filmărilor şi nici cum era îmbrăcată.
În anii 80, din când în când filmarea la care participase în timpul liceului apărea prin discuţiile mamei cu rudele. Mă miram doar că până la 14 ani nu văzusem niciodată filmul. Abia după 90, filmul a fost relansat pe ecrane şi abia atunci am aflat şi eu că era un film interzis.
Dar cel mai mult îmi place ideea că mama mea a jucat în cel mai bun film românesc. E adevărat, a făcut figuraţie şi nici ea nu ştie când şi dacă apare. Dar era pe acolo. La fel ca toate sutele de oameni care “interpretau” ieşirea de pe stadion dojenitori şi moralişti cu personajele principale.
Şi totuşi chiar acesta este felul în care ne reprezentăm lumea în jurul unui personaj principal sau altul din istoria mai recentă sau mai îndepărtată. Cei pe care îi ştim erau pe undeva în zonă şi ştiau ce e bine. “Dar atâţia proşti făceau legea în jur…” şi asta o poate spune fiecare dintre cei care făceau legea morală a momentului.
Şi singura întrebare la care nicio reconstituire nu răspunde: “de ce?”

Reconstituirea 1
“S-a petrecut în Caransebeş, în perioada în care eu eram activist la o casă de cultură raională. Exista localul Pescărus pe malul Timisului, în acest loc superb care este Caransebesul meu natal, unde cîtiva absolventi de liceu, de la seral, au făcut un chef, s-au luat la bătaie, au dărîmat niste barăci. Era o nenorocire, se apropia ziua de 23 August, era prin `61-’62, autoritătile au intrat în panică, le strica festinul, si i-a um flat politia, i-a băgat în puscăria, erau vreo 12 oameni. Ni s-a propus nouă, Casei de cultură si unui cineast amator din Otelu Rosu să facem un film educativ, să-i aducă pe toti acesti 12 oameni în fata popurului, să vadă ce au făcut la betie. La reconstituirea reală, filmată, prima reconstituire, eu unul am avut un soc îngrozitor. Erau copii, erau niste copii. Îi obliga politia să facă asa cum au făcut atunci. Dar acolo era plajă, un strand, erau pustioaice îmbrăcate în costume de baie, unii aveau aveau legături între pustioacele ălea, si ăstia îi obligau să facă ce au făcut atunci la betie, ceea ce era absurd, pe mine m-a înfiorat.” Horia Pătraşcu

Reconstituirea 2
“Ce este o reconstituire intr-un regim comunist, unde viata intima a cetatenilor apartine partidului, dreptul de-a avea secrete de neconceput, refuzul de-a fi manipulat, de-a fi pus in scena, un act de revolta cel mai adesea sangeros sanctionat.
Eu provin dintr-o tara in care „reconstituirile” au reprezentat unele din cele mai traditionale si respectate mijloace de mistificare si de violare a adevarului. Oamenii erau torturati pentru a executa misenscena programata. Dincolo de marturie exista voluptatea misenscenei.
Reconstituirile si interogatoriile au creat o faima infernala Romaniei (vezi L’apres-midi d’un tortionnaire).
Securistii aveau o deosebita sensibilitate la rememorarea acestor crime. In prima faza a filmului, procurorul era maior de securitate. Securistii s-au dus la Ceausescu: „Va rugam cu profund respect, nu permiteti batjocorirea securitatii romane”. Am suras cinic si-am transformat maiorul in procuror. Ma durea exact in fund daca era procuror sau maior de securitate. Dar stiam ca procurorii, la randul lor, vor cersi bunavointa lui Ceausescu.
Cand am inceput Reconstituirea aveam in cap o alta reconstituire filmata, in care sentinta condamnarii la moarte se daduse inaintea executarii reconstituirii. Eram de asemenea obsedat de o cutremuratoare agresiune asupra vietii intime la care fusese supus un prieten al meu, un actor care era homosexual si care a trebuit sa-si dovedeasca normalitatea facand amor cu propria lui nevasta in fata unui juriu de medici.
ACEASTA MONSTRUOZITATE NU ESTE O NASCOCIRE A MEA. AM EVOCAT-O SI LA PESARO IN 1970, IN FATA UNEI SALI INFIORATE, POATE MAI EXISTA URME IN PRESA TIMPULUI.
Procurorii si securistii REALI, care-si azvarleau culpabilitatea unii altora, erau niste idioti care lucrasera mana in mana – iar proba absoluta a idioteniei lor e ca nici unul din ei nu a inteles ca meritul principal al filmului era ca eu nu acuzam pe nimeni in Reconstituirea, ca personagiile asa-zise negative erau de-o profunda umanitate si complexitate. Soarta filmului ar fi fost cu totul alta in Ungaria lui Miklos Iancso.
Eu dezvaluiam o mentalitate catastrofica in care o reconstituire era o abuzare de care nici „calaii” si nici „victimele” nu-si dadeau seama. Dictatura poate fi un pact de convietuire convenabil tuturora.
Al doilea motiv de antipatie (si de respingere) al securitatii era sfarsitul tragic care indolia filmul educativ, actiunea politica a forurilor oficiale. Nu se poate discuta despre primitivismul unui asemenea argument. El a blocat ani de zile evolutia cinematografiei noastre.
Al treilea motiv este imaginea caricaturala a corului tragic. Da, este un cor batjocorit, deturnat, lipsit total de intuitia adevarului, deci de sens tragic. Este una din cele mai sumbre imagini din opera mea. Tampenia umana desfasurata in doua acte: cele doua reprize ale meciului de fotbal.” Lucian Pintilie
text selectat pentru un proiect al Irinei Botea