Mihail Lucian Florescu este născut în București, în 1998. Lucrează cu poezie, fotografie și performance. Este unul dintre cei care au pus pe picioare platforma Visceral. Cenaclul și traseele prin oraș ca ateliere de poezie. Și-a tot împărțit studiile între România și Franța. Debutul său este ”Hotel Universal”, la editura Dezarticulat Books. ”Așa e și volumul de debut al lui Mihail Lucian Florescu: o speranță care strălucește în întuneric, un înger printre coșmarurile recurente”, notează Hortensia Mi Kafchin. Cine câștigă Premiul ”Gheorghe Iova TEXTUARE” 2026 pentru experiment în literatură afli pe 8 ianuarie. Dialogul de nominalizare cu Lucian este mai joi (video și ce prinde AI din ce zicem noi).

Răzvan: Salut, Lucian! Sau Mihail Lucian, cum preferi tu.

Lucian: Salut, Răzvan. Eu prefer Lucian, întotdeauna, Lucian.

Răzvan: Felicitări pentru Hotel Universal. O carte de debut. Care-i acum nominalizată la premiul Gheorghe Iova Textuare pentru experiment în literatură 2026. Și o să vorbim despre toate lucrurile care s-au legat pentru tine, sau măcar o parte dintre ele, ca să mergi în direcția asta. Tu ai o poveste legată de studii de specialitate literare, dar în același timp dublate de activitate și în zona artistică și în zona comunității literare, să spunem odată cu Visceral. Și uite că s-a concentrat toată asta și într-un volum de debut. Cât de complicat e drumul până la un volum de debut în 2025 pentru un tânăr care e în zona, în domeniu, cumva ani buni?

Lucian: De unde să încep?! Cred că e un drum destul de lung și complicat dacă vrei să faci chestia asta. Pentru că oricum cred că în 2025 să vrei să scoți în volum e o dorință destul de specifică. Cred că literatura locuiește în foarte multe spații acum, dar, iată, eu unul sunt foarte atașat de carte ca obiect, de codex, deci normal că am vrut să scot și un volum.  Da, e complicat să scoti un volum pentru că dimensiunea socială a întregii vieți literare e complicată, să zicem.   Adică trebuie să stai cu oameni, să zâmbești politicos la glumele lor un pic nașpa, trebuie să nu fii neapărat foarte direct, foarte contondent și iată că a fost un joc pe care nu cred că am știut să-l joc foarte bine.

Dar mi-am făcut prieteni în această lume de altfel complicată, prieteni în care m-au ajutat foarte mult. Citind această carte, ajutându-mă să fac pozere din ea și multe alte lucruri. Am fost, spun astăzi, să vedeți că îmi place să scriu mereu cu alții. Adică faptul căre este numele meu pe coperată e așa, așa s-a întâmplat. Dar sunt foarte, foarte mulți coautori ai acestei cărți.

”Cred că ne regăsim cu toții în niște rețele de sens”

Răzvan: Pentru că de câte ori am pomenit volumul tău, s-a găsit cineva care se mă întreabă de asta. Nu-i un roman de Simona Sora? Cum stai tu ca autor care debutează față de remarca asta legată de o carte destul de cunoscută din ultimii ani? Sigur în alt gen, dar cu același titlu.

Lucian: Sunt foarte multe asemănări între cele două cărți de altfel, dar nu o să mă pronunț asupra lor. O să las criticii să se ocupe de chestia asta. Eu sunt foarte ok cu remarca asta. Mi se pare foarte bine că începem să deconstrim un pic mitul ăsta al individualității și al unicității și al scritorului de geniu care este perfect singular în generalitatea lui enormă și așa mai departe. Nu caut în niciun fel să fiu original cu orice preț. Nu cred în originalitate. Mi se pare o idee foarte stranie.

Răzvan: Este important ce spui și îmi apar idei noi în discuțiile astea pe care le am. Una dintre idei a fost felul în care se mișcă acum literatura, poezia, spre zona asta în care scrii despre celălalt, despre ceilalți mai mult decât despre subiect ca până acum.

 Tu ai activitate susținută în zona asta și din punct de vedere al expozițiilor pe care le coordonezi în calitate de curator.  Ai avut abordări legate de perioada comunistă și de obiecte din comunism. Am văzut în expoziția pe care am văzut-o la piața Amzei unde tu erai curator și vreau să știu în ce fel se formulează pentru tine mutația asta spre celălalt a creativității.

Lucian: Da. O mică mențiune apropo de curatoriere. Cred că am fost curator pentru două expoziții și nu au fost neapărat niște experiențe care să îmi placă în mod special.

Am abonat acest titlu în consecință. Din nou îi las pe alții care vor să ocupe acest spațiu, spațiul numelui de curator. Eu nu sunt curator, eu doar fac artă cu alți oameni. Și da, la expoziția din piața Amzei, din atelierul Suzanei Dan, care m-a ajutat foarte mult punându-mi la dispoziție spațiul ei. Am lucrat împreună cu bunul meu prieten, Angelo Zavalaș, căruie îi și este dedicat volumul, de altfel e între persoanele care le-ai dedicat volumul. Am făcut această expoziție numită, The Peaceful Enjoyment of Property. Am pornit de la o rețea de obiecte venită din perioada comunistă, la care s-au adăugat și fotografii și multe alte elemente.

Și cred că, pentru mine cel puțin, asta este miza acestei scrituri despre celălalt. Cred că ne regăsim cu toții în niște rețele de sens. Facem noi parte din aceste rețele, suntem niște puncte fierbinți care pulsănează în aceste rețele și, de multe ori, se întâmplă să producem text din postura asta, de membrii acestor rețele în care suntem princi fără să vrem sau nu. Și de-aia, pentru mine cel puțin, nu e o diferență fundamentală între a scrie despre mine sau a scrie despre celălalt.  

Este celebă fraza feminismului din anii șaptezeci, ”the person is political”. Cred că suntem cu toții mediul prin care forțe sociale se propagă și lasă urme. Deci, da, pentru mine scritura despre mine și despre ceilalți în mare poate fi definită și de asta. Un anumit raport la urmele pe care le lasă forțele sociale în noi. Pentru că îmi place să cred că noi existăm.

Industriile literaturii

Răzvan: Voiam să te întreb în ce fel e diferită activitatea ta în București, cu Visceral, de cea pe care o ai în calitate de cercetător. Poate zici că nici cercetător nu ești la Paris.

Lucian: Nu, sunt tânăr cercetător, într-adevăr, dar foarte tânăr și foarte puțin cercetător. Foarte mult, pentru că sunt foarte nou în Paris. Sunt din nou nou în Paris, pentru că am mai locuit în Paris o perioadă între 2021 și 2022, dar nu a fost neapărat o perioadă fericită. Acum m-am reîntors și sunt într-un mediu mult mai prietenos, cred, cu cine sunt și ce mă interesează, Universitatea Paris 8, care este, sigur, un mare centru de cunoaștere eretică. Reprezint fără să vreau o alteritate în amândouă spațiile, dar din motive diferite, pentru că, iată, în România sunt o persoană queer, sunt un subiect rasializat, apoi, în Franța, sunt străinul, sunt românul, vin din România, estul sălbatic.  Și există, bineînțeles, foarte multe preconcepții despre asta, și sunt din prima catalogat ca fiind român, chiar dacă pentru mine asta este o etichetă foarte dificil de purtat.

Și mi-a fost foarte greu, de exemplu, să scriu poezie după ce m-am mutat la Paris, dar a avut loc un efect de domino în jurul meu care s-a terminat cu mine scriind poezie în franceză. Este noua aventură în care m-am îmbarcat, să scriu poezie în franceză, din această postură stranie în care mă aflu. Și, în rest, mă simt foarte bine în amândouă orașele, sunt oamenilor care țin amândouă orașele. Mi-e greu. Orice călătorie este dureroasă pentru mine.

Răzvan: În ce fel sunt diferite sau seamănă contextele literare?

Lucian: Încerc să nu fac neapărat comparația asta, pentru că, sigur, primul lucru la care ne gândim sunt banii.

Și îmi place să nu mă gândesc neapărat la bani, pentru că, de foarte multe ori, mi se pare că discuții din România sunt foarte mult despre asta, și, în primul rând, tema asta a banilor în cultură, și nu merge neapărat mai în profundzime.

Dar, da, în mod cert, Franța este o țară mult mai diversă, mult mai bibliodiversă, de asemenea, și, în piața ideilor, sunt mult mai multe discurse vechiculate și sunt cam mulți oameni care fac mai multe lucruri. În schimb, ceea ce apreciez mai mult la spațiul ăsta românesc decât la Franța, în Franța e o industria cărții enormisimă. Și când spun industrie, vreau să spun inclusiv o mentalitate industrială a literaturii, care poate fi foarte dificil de navigat, și care, bineînțeles, aduce cu sine o foarte mare dezumanizare a actului ăsta de a scrie, de a citi, de a publica, și așa mai departe. Inclusiv la editurile independente franceze sunt, la rândul lor, niște corporații mici, nu neapărat, cum sunt în România, iată, Fantomas sau Dezarticulat sau Blecher sau, mai știu eu, ce alte edituri mici în care relațiile rămân mult mai directe, simple, da.

Răzvan: Deci tu la mediul literar românesc apreciezi chiar eșecul de a fi construit proiecte durabile din punct de vedere capitalist.

Lucian: Absolut. Da. Sunt un foarte mare fan al proiectelor pierdute și al loserilor, în general. Eu însă îmi cred că sunt un loser în logica asta a producției capitaliste, a literaturii și a culturii, și așa mai departe. Și am început să devin apostolul ideii astea că nu există neapărat o scară a evoluției unui proiect cultural. Dacă un proiect cultural începe ca o chestie informală și drăguță între oameni, nu trebuie după aceea să facem asociații și după aceea să aplicăm AFGN-uri și după aceea să devină această persoană noastră un loc de muncă. Poate să nu fie. Poate să rămână o chestie informală între prieteni. Și atât.

Pozele din care e făcut succesul de acasă

Răzvan: Ai răsfoit cartea?

Lucian: Ieri. Ieri, pentru prima dată. Da, a fost incredibil. Am dat ieri primul autograf. Mi s-a făcut… Da, mult.

Răzvan: Ce efect a avut în momentul în care ai văzut tipărite fotografiile din zone diferite, așa cum le-ai ales tu, în paralel cu diferitele construcții textuale pe care le-ai pus în volum?

Lucian: A fost foarte satisfăcător, sincer, să fiu. Acest obiect, care a fost în mine atât de mult timp, în sfârșit este în lume și are viața lui, cititorii lui, rețelele pe care și le insituie el singurel cu alții. A fost… Da, e un efect foarte straniu și foarte… O mică alienare, poate. Adică îmi dau seama că, uite, acum din mine a ieșit acest lucru care e în lume și care nu mai sunt eu. Acum este el pe picioarele lui. Și mai ales să văd pozele din arhiva familiei mele în această carte a fost foarte, foarte straniu.

Dar a fost și un lucru bun în același timp pentru că o verișoară de-a mea, Ema, a vorbit cu maică-mea și a rugat-o să-i dea și ei carte pentru că ea nu avea nicio poză cu bunicii noștri când erau tineri. Și, în consecință, da, pentru ea a fost important să aibă cartea ca să aibă această poză cu bunicii noștri. Și pentru mine asta a fost până acum cel mai important lucru care s-a întâmplat cu acest volum.

Răzvan: Fotografiile față în față cu textele spun în mod ciudat o poveste mai clar definită decât textul în sine în sensul în care ai pe de-o parte aceste fotografii de familie organizate în felul lor dinamic și pe de alta parte niște fotografii de detaliu ale corpului tău, dar numai detalii. Singurul lucru pe care le vedem întregi sunt aceste imagini din arhiva familiei. În ce fel negociezi distanța asta față de trecut, față de prezent, care pare să-ți fie necesară în scris?

Lucian: Cred că este o tensiune foarte vie, care se vede mai ales în suprapunerea acestor imagini cu aceste texte. Am vrut să explorez un pic, din nou, iată, mă întorc la ideea de semn și la ideea de… pentru că și corpurile noastre au semne pe ele, semne care au fost găuite de noi, de alții, avem cotoxii cicatrici, urme de diverse lucruri care se întâmplă cu corpurile noastre și cred că aici are loc înclusișarea între cele două. Sunt aceste imagini, aceste probe, dacă vrei.  Există o anumită indexicalitate în aceste fotografii pe care le-am inclus în volum. Există gestul ăsta de uită-te aici, uită-te la chestia asta și nu la altceva. Pentru că apoi și textele cred că fac același lucru. Spun, uită-te la acest lucru pe care nu l-ai văzut așa până acum și regândește un pic relațiile lui cu altele.  Inclusiv cu universul, cu forțele extrem de subtile care trec prin noi, gravitația, lumina, fotonii, influența lui Saturn… și așa mai departe.

”Doar îmi plăcea să scriu”

Răzvan: Ai vorbit despre felul în care a stat în tine proiectul ăsta mult timp și acum este la vedere, l-a răsfăuit. Voiam să știu dacă odată cum a început și altă…

Lucian: Nu a început neapărat. Eu doar scriam și nu scriam neapărat cu ideea de a scoate un volum. Doar îmi plăcea să scriu. Era o activitate care mi se părea importantă, era o activitate care îmi făcea plăcere. Și îmi făcea plăcere să mă văd cu colegii mei din Cenaclul Vișceral, pentru că de altfel e foarte important de menționat chestia asta.

Pentru mine, intrarea în Cenaclul Visceral a fost momentul care a declanșat această boală a scriturii în mine. Pentru că era chestia asta de ne vedeam săptămânal, în fiecare sâmbută și trebuia să scriem ceva, să ne alătăm unealtora. Și am zis, a, păi da, trebuie să scriu. Și exista elementul ăsta de obligații, dar nu erau obligații neapărat în sens rău, era mai mult o disciplină. Era o disciplină tot impusă a scrisului. Și cumva a se mai plăcea într-un prim moment să scriu foarte mult și apoi doar a mers mișcarea asta de la sine. Și nu mi-am dat seama ce fac, ca să zic așa, decât până destul de târziu, sincer.

Cred că era începutul lui 2025, când m-am uitat la toate aceste poezii puse la o laltă, cele pe care le aveam scrise la un moment dat, și mi-am zis, a, uite, asta e o carte. Există firul ăsta roșu, există firele astea roșii aici.  Și apoi am experimentat cu mai multe dispozitive posibile care au putut să dea naștere la un volum și am ajuns la acest dispozitiv care se numește Hotel Universal, în care am vrut cumva să regândesc conceptul ăsta de universal.

Cine are acces, de fapt, la universalitate? Cine este, de fapt, subiectul care poate enunța propoziții, dacă nu universale, măcar universalizabile? Și am vrut să plec de la o situație extrem, extrem de concretă, extrem, extrem de localizată. Iată, mitul fondator al Hotelului Universal, acest turn Babel straniu al anilor 90, în care se întretaie mai multe istorii, mai multe figuri, mai multe forțe.

Și am plecat de la acest punct central, de la mine, familia mea imediată, bunicii mei, cei din jurul meu, ca să ajung cumva… ăsta a fost pariul pe care mi l-am propus, să plec de la punctul ăsta și să ajung la spațiul, la universal. Sper că am reușit. Și în sensul ăsta sunt, sigur, și traducerile din volum pe care le-am făcut. Cred foarte mult în etica traducerii. Și când vreau să zic etica traducerii, vreau să zic etica coșulețului.  Cred că este foarte important să fim conștienți de faptul că suntem niște receptacoli pentru diferite lucruri și să luăm în serios chestia asta foarte profund.

“Tot ce scriem este un singur text extrem, extrem, extrem de lung”

Răzvan: Voiam să te întreb în continuare dacă îți vezi demersul ăsta din Hotel Universal ca o parte dintr-un proiect mai amplu sau este un proiect independent care odată ce e publicat e gata?

Lucian: Cred că tot ce scriem este un singur text extrem, extrem, extrem de lung din care alegem la un moment dat să secționăm ceva și să spunem că asta este o carte. Dar gestul ăsta de a secționa nu e un dat. Este, în fine, un gest care se negociază și este un gest foarte încărcat de sens și care dă sens. Dar, în fine, pentru mine a scris este un singur text extrem, extrem, extrem de lung la care lucrez în continuu.

Și din când în când pun parantezele astea și zic asta este o carte, asta este poezia care se numește așa, asta este un ciclu. Deci, pentru mine, scriitura este un singur proces foarte mare care se derolează în continuu.

Răzvan: Vreau să completez puțin zona asta pe care ai formulat-o cu scritura care se întinde și-e procesul continuu și să te întreb, de fapt, de evenimentele pe care le-ai făcut la Visceral în tururi. Unde ați venit cu acest concept al atelierelor în plimbare? Dar era evident că o parte foarte importantă a atelierului era lucrul fiecăruia dintre coordonatori cu el sau ea însuși însăși.

Și tu lucrai cu tine în timp ce făceai lucrul ăsta și dacă voia cineva să lucreze dintre participanți, lucra. Dacă nu, nu era foarte non-invasive tot procesul. Vreau să te întreb tururile astea în ce fel te-au construit pe tine.

Lucian: Bine. Cred că m-a ajutat foarte mult să practic exact ceea ce descriei tu, un mod de a propune o experiență artistică fără o impune. Doar ai seta parametrii și ai lăsa diversele persoane să vină sau nu către această experiență. Când vor, cum vor, după dispoziția lor și de altfel. Noctambulele sunt unele chestiile pe care le-am făcut, de care sunt cel mai mândru. Dar, din nou, sunt un pic mândru pentru că-mi dau seama că ele au fost create alături de alții, întotdeauna. În primul rând alături de planeta Terra. Adică au început aceste tururi din simplul fapt că ne-am gândit că, ok, vine vara, este insuportabil de cald, mulțumim companiilor petroliere pentru chestia asta, murim de cald vara ziua, și noaptea barurile în care facem mod obișnuit evenimente sunt ocupate de oameni care vor să iasă în oraș când altcumva.  

Și am zis, ok, atunci hai să facem ceva noaptea, afară, când e mai răcoare, în București. Și să ne plimbăm prin locuri care ne se par nou interesante. Și am adoptat cumva această figura noctambulului care tocmai nu face ceva, merge în niște locuri, dar fără să știe exact de ce o face. Doar o face, este acolo, he’s along for the ride. Și cumva asta… Cred că așa suntem noi mai mult decât participanții. Noi suntem acolo și doar executăm pașii pe care ni-am propus și asta este o muncă cu sine, în mod cert. Este din nou o formă de… Este și puțin autoimpusă. Stick to the script, do the thing și vezi ce iese.

”Un statement politic destul de important”

Răzvan: Foarte interesant mi se pare în situația Visceral, faptul că ați debutat acum trei autori cu volume personale, după ce ați avut, anul trecut, lansarea Antologiei Vederi, dar foarte, foarte interesant este că dintotdeauna voi ați fost foarte diferiți unul față de altul.

 Nu doar Clara, care a debutat, Irina Francesca Ion și tu, dar și Andreea Roxana Ghița cu care ai făcut tururile, de exemplu. Veniți, mergeți în direcții complet diferite ca scris și încerc să-mi dau seama în ce fel se susțin unul pe altul discursurile astea aia voastre și de mersurile voastre care par foarte bine definite fiecare.

Lucian: Un mic fapt divers de istorie literară. Eu și Andreea suntem foarte buni prieteni de aia și colaborăm la atât de multe lucruri. Ea m-a ajutat, de altfel, să fac și pozele care sunt din volum, poze care au fost făcute în frumoasă ei garsonieră din drumul tabere. A fost o experiență foarte frumoasă pentru amândoi. Și ca să vă spun mai frontal la întrebare, cred că tocmai asta e frumusețea în cenacul Visceral, că suntem cu toții, mai mult sau mai puțin, tributari unor estetici foarte diferite și venim fiecare din niște spații foarte diferite, avem persoane foarte diferite, dar toate se întâlnesc în ideea asta de a face lucruri împreună. Suntem cu toții foarte deschiși către celălalt și către ideea de împreună putem funcționa mai bine decât individual.

Și eu cel puțin văd în acest lucru care, sigur, în esență este extrem de simplu, pentru mine este un statement politic destul de important, mai ales într-o epocă atât de atomizantă ca cea în care trăim, să vezi că, da, uite, am putut să debutăm trei oameni într-un singur an. Am lucrat împreună și ne-am propulsat unii pe alții în diverse moduri.

Răzvan: Și la trei edituri diferite.

Lucian: Și la trei edituri diferite, da. Și la trei edituri foarte diferite, nu e celălalt. Da. Edituri din două țări, de altfel.

Răzvan: E important. Din două țări, da, da, da, că este și Moldova. Bun. Vreau să te întreb, pentru că mai avem câteva minute, în încheiere, lucrurile pe care ți-ai fi dorit tu să le spui la lansarea asta, pe care n-ai avut-o fiind plecat. Ce-ai fi vrut să audă cineva care urma să îți răsfoiască volumul?

Lucian: Pentru că n-am apucat să am lansarea volumului la Gaudeamus, m-am lansat să am două lansări, una la finalul decembrie, una la mijlocul ianuarie. Cred că ce-aș fi vrut ca cineva să știe despre această carte este că nu este o carte complicată. Pe lângă am văzut foarte mulți oameni spunând că este o carte complicată. Nu este deloc o carte complicată. Cred că este o carte… Încerc să nu fiu prea autoelogios, dar cred că este o carte utilă. Mi-am dorit foarte mult să scriu o carte utilă și o carte care să vorbească un pic despre locul și timpul în care ne aflăm. Și mi-am dorit foarte mult să, dacă nu, să lansez niște conversații în spațiu public, măcar să plantez semințele unor conversații în spațiu public, să-mi aduc și eu contribuse în aceștia de conversații care deja au loc în spațiu public. Și cred că este important, de asemenea, de menționat, și cred că ar fi util pentru un posibil ceștitor să știe, că am încercat să scriu o carte, în esență, foarte politică, dar care nu sacrifică neapărat un criteriu estetic. Cred că este o carte frumoasă.

 Am vrut să scriu o carte care poate fi citită de oricine, și de oameni care sunt foarte în artă politică și oameni care nu au treabă absolut deloc cu cartea. Și mi-ar plăcea să fie o carte care circulă un pic în afara cercurilor în care umblă de regulă textele pe care le scriem.

Vreau să fie un pic o carte care trece dincolo de cercurile strânse a literaturii române contemporane, de-aia am și ales aceste două persoane pentru a scrie blăburile, cu care le mulțumesc foarte mult din nou, Hortensia Mi Kafchin și Alex Stan. Am vrut cu tot prețul să fie două persoane care nu sunt poeți, dar care au o legătură foarte importantă cu materia în sinea cărții.

Răzvan: Perfect. Îți mulțumesc mult, Lucian, și mă bucur că am avut discuția asta. Spune-mi când vor fi evenimentele, pentru că vreau să public materialul încât să-și ajute evenimentul că o zi mai întâi.

Lucian: Îți mulțumesc foarte mult, Răzvan, pentru invitația acestui interviu. Primul eveniment o să fie la Cărturești & Friends, pe 28 decembrie, cel mai probabil. Al doilea va avea loc la Cărturești Verona, pe 13 ianuarie, de la ora 6.

Răzvan: Perfect. Îți mulțumesc mult și îți țin pumnii și sigur ne reauzim curând.

Lucian: Îți mulțumesc, Răzvan.

Un premiu, un experiment, o poveste

În 2010, artistul vizual Cătălin Guguianu îl invită la Paris pe Gheorghe Iova să colaboreze la proiectul său „veloLINGA“. Cătălin Guguianu (www.catalin-ation.com) patronează asociația cultural-artistică ’ECHALIER – PÎRLEAZU’. Cu această ocazie, Iova i-a cerut lui Cătălin să preia și să gestioneze premiul său pentru experiment literar. După dispariția lui Gheorghe Iova din vara anului 2019, în ianuarie 2020 s-a inaugurat premiul testamentar „Gheorghe IOVA – TEXTUARE“, fiind acordat în acel an poetului și jurnalistului Răzvan Țupa. Premiul constă în valoarea pensiei lunare a lui Cătălin Guguianu, percepută de la Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, pentru trei ani de domiciliu forțat; o diplomă stampă, creată de Cătălin Guguianu și digitalizată de artista plastică Valérie Touzet.

Premiul pentru experiment în literatură „Gheorghe Iova TEXTUARE” a fost acordat până acum astfel:

2021 Paula Erizanu pentru orientarea înspre ceea ce ajunge să fie literatură venind dinspre jurnalism, documentare, proză, poezie.

2022 V. Leac pentru antologiile pe care le-a coordonat în ultimii ani (Hotel Cosmos – poezie românească SF, 2019; Generația de aur, 2020, în colaborare cu Cristina Ispas; Perturbări în desfășurare. O antologie a prezentului, 2021) și pentru expoziția TIMPURI NOI. Xenogeneze ale SF-lui.

2023 Teona Galgoțiu pentru edificarea platformei online Gura Mare

2024 Dmitri Miticov pentru volumul „Dmitri: INTJ”(editura OMG), care pornește de la notația biografică proiectând-o în discursuri mitice și tehnologice asupra evenimentului, păstrând, în același timp, o perspectivă investigativă asupra limitelor tranzitivității.

2025 Adriana Gheorghe- pentru dezvoltarea spațiului Teatre/teatres.

Cine câștigă Premiul ”Gheorghe Iova TEXTUARE” 2026 pentru experiment în literatură afli pe 8 ianuarie. Din juriu fac parte câștigătorii premiului în perioada 2021-2024, Paula Erizanu, Teona Galgoțiu, Dmitri Miticov și Adriana Gheorghe ca și Răzvan Țupa, care a primit premiul testamentar „Gheorghe Iova TEXTUARE” în 2020.