Noile norme ale muncii „cu cultura” în redacţia revistei clujene “Tribuna”şi ce ascund ele

De câteva luni, schimbarea conducerii revistei de cultură “Tribuna” din Cluj-Napoca a urmat schema consacrată de reformarea ICR din ultimul an. În urma măsurilor pe care le-a luat, renunţând la şedinţele cu redactorii şi la orice dialog cu angajaţii, noul redactor-şef al revistei a reuşit să provoace mai ales reacţii acide, neîncredere şi proteste publice faţă de direcţia pe care o impune revistei.

„Salvarea” revistei prin cheltuieli mai mari

Strategia lui Mircea Arman pare demnă de un ironic ghid al managerului la stat: promisiuni „strălucite”, profitabilitate „-80%”. Pentru a lăsa deoparte orice interpretare personală, de gust sau de tendinţe culturale merită să vedem care sunt cifrele care au convins Consiliul Judeţean că Mircea Arman are un program valoros.

Mircea Arman a convins autorităţile că pregăteşte un management strălucit promiţând că, sub conducerea sa, revista va acoperi din venituri proprii şi sponsorizări: 12% din bugetul revistei în 2013, pentru ca în anii care urmează să obţină 14% în acest fel, urmând ca restul de 88, respectiv, 86% din bani să vină din alocări de banii publici. Iar această sumă se încadrează între 800 şi 900 de mii de lei anual din bugetul Consiliului Local. Lucru interesant, dacă ne gândim că pe fondul crizei, bugetul revistei pe care a reformat-o Arman a scăzut între 2009 şi 2011 de la 772 mii de lei spre 650 de mii de lei. Pare spectaculos faptul că un manager care susţine că vine să salveze o revistă care cheltuia 669 de mii de lei pe an, să câştige un concurs în care arată că varianta sa salutară o să cheltuiască 811 mii de lei.

Aşadar, Consiliul Judeţean a ales un proiect care nu doar că nu are nicio iluzie de profitabilitate, dar umflă bugetul revistei, promiţând, în schimb, creşterea autorităţii culturale a publicaţiei. Să vedem cum crede Mircea Arman că se poate ajunge la această creştere a autorităţii.

Un regulament de ordine şi disciplină (plus izolarea de rigoare)

Potrivit regulamentului de ordine interioară pe care angajaţii revistei “Tribuna”l-au primit ieri, „Conducerea revistei are obligaţia de a întări ordinea şi disciplina” (cap.III, art 13).

Din această prerogativă se pare că au izvorât pentru redactori obligaţii de tipul: „să se prezinte la serviciu într-o ţinută vestimentară decentă şi adecvată” ori „să se înscrie în condica de prezenţă la începutul şi la sfârşitul programului de lucru şi ori de câte ori intervin deplasări în interesul serviciului ÎN LOCALITATE (s.n.) sau în alte localităţi” (să spunem că birocraţia nu a ajutat pe nimeni, dar nici nu a omorât, însă ceea ce urmează…) „Participarea la diverse manifestări ce ţin de specificul revistei se va face prin delegare de către managerul instituţiei”(cap IV A, art 12).

Închipuiţi-vă cum s-ar lucra dacă jurnaliştii de la orice ziar ar avea nevoie de delegare pentru a merge la o lansare de carte sau la o conferiţă de presă.

Cum birocratizarea muncii în redacţia bilunarului de cultură se pare că nu aducea suficientă ordine, noul manager oferă şi o mostră a „disciplinei” pe care o are în vedere atunci când este vorba despre opiniile redactorilor, majoritatea scriitori:

„În exprimarea opiniilor, salariaţii revistei trebuie să aibă o atitudine conciliantă şi să evite generarea conflictelor datorate schimbului de opinii” (cap IV B, art 7). Mai mult, salariaţilor revistei  „Tribuna”  le este interzis „în relaţiile cu reprezentanţii altor state să exprime opinii personale privind aspecte naţionale sau dispute internaţionale” (cap V, art 16, pct. 6).

În cazul în care conducerea este anchetată, cei care au elaborat regulamentul de ordine interioară uită că au precizat că interdicţia de a dezvălui informaţii care nu au caracter public şi care privesc instituţia şi conducerea este exceptată în cazul persoanelor fizice şi juridice prevăzute de lege (Cap V, art 16,  pct. 3) şi impun “personalului contractual al revistei obligaţia „de a nu dezvălui informaţii care nu au caracter public şi de a nu remite documentele care conţin asemenea informaţii, la solicitarea reprezentanţilor unei alte autorităţi ori instituţii publice, numai cu acordul managerului”. Ceea ce, dincolo de formularea ciudată, ridică semne serioase de întrebare faţă de legalitatea „legii tăcerii” impuse redactorilor în faţa autorităţilor ori instituţiilor publice.

Notăm şi faptul că, prin regulament, noua conducere a revistei le impune angajaţilor ca „în relaţiile cu personalul din cadrul instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi cu persoanele fizice sau juridice, să aibă un comportament bazat pe respect, bună-credinţă, corectitudine şi amabilitate”… o serie de nuanţe de comportament pe care însăşi conducerea nu pare să o arate în relaţia cu redactorii (cap IV B, art 7).

Logica haosului: apologia traficului de influenţă

Ne-am aştepta ca unul dintre cei care explică haosul creat în redacţia revistei “Tribuna” să fie însuşi managerul Arman: „mi-am asumat mai multe obiective. Modul în care le îndeplinesc rămâne la latitudinea mea” spune acesta. Dar care sunt aceste obiective?

Mircea Arman nota în proiectul cu care a câştigat concursul organizat de Consiliul Judeţean Cluj:

1. „în lumina strategiilor comune europene, trebuie să se integreze şi să polarizeze nu doar interesul strict local, ci şi pe cel zonal şi naţional, evident, fără a fi neglijat nici unul dintre aceste aspecte în detrimentul altuia.” arăta Arman. Trecând peste „lumina strategiilor comune europene”, este greu de înţeles în ce fel polarizează interesul naţional şi local din moment ce se remarcă numai prin reprimarea dreptului la liberă exprimare şi prin preluarea unor articole publicate în alte reviste, sau chiar a unor fragmente de roman disponibile şi pe blogul autorului cu luni bune înaintea preluării în revistă.

2. Hotărât, Arman afirmă că pentru noua revistă “Tribuna” „comunitatea locală căreia i se adresează în special, trebuie lărgită, iniţial la nivel zonal, cu implicarea altor instituţii din zona noastră, cum ar fi organizaţiile profesionale ale scriitorilor din Bistriţa, Mureş, Maramureş, etc., şi implicarea scriitorilor din Transilvania prin materiale pe care revista ar urma să le publice”. Până acum, colaboratorii noi cu care se laudă sunt Paul Goma (Paris), Nicolae Breban (Bucureşti) şi C.Barbu (autor al unor „dezvăluiri” despre moartea lui Eminescu, Cuza), Andrei Marga (Cluj-Bucureşti, dar fără prea mari legături cu problematica locală) etc. Aşadar, (cel puţin în punctele cu care managerul însuşi se laudă) nicio legătură cu zona pe care promitea să o vizeze.

3. „Într-o a doua etapă, dar într-un orizont de timp extrem de scurt, respectiv după cca şase numere apărute, revista trebuie să penetreze la nivel naţional. Modalitatea optimă de realizare a acestui deziderat este colaborarea mai strânsă cu instituţii de nivel naţional, cum ar fi Ministerul Culturii, USR, ICR şi realizarea de parteneriate cu reviste cu profil similar precum România Literară, Observatorul cultural, Jurnalul Literar, etc.” arată proiectul lui Arman declarat câștigător de Consiliul Județean.

Trebuie să recunoaştem, totuşi, atacarea directorului României Literare şi aducerea în faţa comisiei de disciplină a redactorilor proprii ce şi-au permis să îşi exprime opiniile în Observator cultural este o strategie cel puţin neinspirată pentru cineva care şi-ar propune parteneriate cu aceste publicaţii ca un program de relansare.

4. În viziunea noului şef al Tribunei „Pentru a mări numărul beneficiarilor, recte a cititorilor, ne propunem să dezvoltăm următoarele acţiuni:

– Abonamente la nivelul a 50-150 bucăţi reviste la nivelul unor mari firme româneşti: Eon Energy Romania, Rompetrol, Hidroelectrica, Hidroserv, etc., în VIRTUTEA RELAŢIILOR PERSONALE (s.n.) ale managerului.

– Dezvoltarea relaţiilor cu mari firme de distribuţie private, încheierea de contracte de distribuţie cu acestea.”

Cred că este prima dată când statul român recunoaşte încurajarea traficului de influenţă într-o instituţie pe care o coordonează.

Un program „naţional”

În ceea ce îi priveşte pe cei care îl contestă, Mircea Arman se pronunţă clar: „Dânşii nu au calitatea să afirme aceste chestiuni despre mine. Sunt alţii care afirmă exact contrariul, de exemplu, Nicolae Breban şi Andrei Marga”.

Iată cum explică Aura Christi proiectul de la „Tribuna” domnului Arman (cum, acesta din urmă nu a contrazis aceste afirmaţii, înţelegem că pe acolo se situează şi intenţiile sale): “noi am dori, din colţul nostru, ca forţele literare ale Clujului şi Ardealului să se anime în cu adevărat realele şi acutele probleme ale culturii de astăzi. Biata revistă „Tribuna” a avut şi sub regimul comunist, dar şi după Revoluţie, o soartă ingrată; a jucat, mai degrabă, un rol secund. Noi, de aici, din capitală, ne-am dori ca marile reviste tradiţionale ale Ardealului să reprezinte cu adevărat spiritul Ardealului dintre cele două războaie.”

Ce înseamnă “spiritul Ardealului dintre cele două războaie” se poate discuta, dar nu vrem să ne gândim că în perioada respectivă Transilvania a trecut prin ocupaţia armatei lui Bela Kun, apoi prin cea a armatei Române, 1919, a trecut prin reorganizarea după model fascist din 1938 și totul s-a terminat cu anexarea la Ungaria Hortistă înainte să se reîntoarcă la România după Al Doilea Război Mondial. Chiar și așa, invocarea aceluiași spirit care a făcut ca revista „Tribuna” să nu apară deloc, între 1904 și 1957, este la fel de hazardată precum „salvarea cheltuitoare” propusă de domnul Arman fără niciun fel de referire la atuurile pe care revista le are astăzi prin redactorii și colaboratorii pe care începe să îi piardă.

Dar cazul lui Mircea Arman, un specialist în Heidegger care își propune decernarea premiului „Omul de cultură al anului” ori vorbește despre reorganizarea consiliului științific al revistei astfel încât „rolul acestui consiliu este pur consultativ şi va fi convocat de două ori pe an” (după cum arată în proiectul său câștigător), nu este singular. O altă autoritate pe care Arman nu doar că o invocă în apărarea sa, așa cum am arătat mai sus, ci o și numește în acest consiliu, Andrei Marga, a arătat în postura sa de președinte al Institutului Cultural ce sensuri speciale găsește specializării sale în opera lui Habermas, vorbind, în același timp despre cheltuielile absurde ale celor ce l-au precedat și cerând finanțarea unor librării și galerii românești în străinătate fără niciun fel de idee legată de cererea care ar putea să existe sau nu pentru un asemenea demers.

Faptul că asemenea întreprinderi ale unui dublu discurs sunt impuse de autoritățile politice din România de azi nu poate să fie decât semnul unui dezinteres fățiș pentru rezultatele pe care le poate avea o instituție culturală. Principiul este simplu și poate fi expus în câteva cuvinte: se alege o personalitate culturală afirmată într-un domeniu și este plantată într-o zonă în care nu prea pare să aibă competență. Puterea politică și-a făcut treaba în două direcții în același timp: cel plantat se compromite singur, ceilalți pierd vremea certându-se unii cu alții, bănuindu-și interlocutorii de interese de grup și alte minuni. Prin sprijinirea acestor insurecții” culturale,  autoritățile arată că preferă lozincile sforăitoare și diferitele spălări de idoli culturali în locul oricărei implicări în dezbaterea și dezvoltarea unor spații de contact cultural real. Și au dreptate: îmbălsămarea a părut întotdeauna soluția inofensivă. Atât doar că, niciodată, cultura nu a avut un rol inofensiv.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: