Arhive etichete: marga

actual

Cea mai proastă poezie din lume: din seria partidul nostru nu ia decizii politice si alte cateva instrumente lirice in conducerea societăţii

Lasă un comentariu

Amnezia ca principiu de asumare a ieşirii din realitate este un mecanism poetic utilizat din plin de politicienii români. Şi asta nu de azi-de ieri. Aşa se face că să te pregăteşti să fii preşedinte în România înseamnă să exersezi deformarea propriilor tale poziţii. De fapt, vina politicienilor este doar aceea de a-şi vedea formulările mutilate de metafore şi de alte figuri de stil. Pe cât de uşor este să înlocuieşti lumea reală cu realitatea discursului tău, pe atât de repede pierzi şi noţiunea oricărei legături între ceea ce vrei să formulezi şi urmările concrete pe care aceste formulări le-ar avea. Astfel, prin proiectarea discursului în estetic, ori într-o dimensiune virtuală (mai ales atunci când este vorba despre viitor improbabil) textul conceput nu mai funcţionează ca o abordare a realităţii, ci ca o scuză, ca o evitare a oricărui prezent posibil. „Eu trebuie sa beau, să uit ceea ce nu ştie nimeni,/ Ascuns în pivniţă adâncă, fără a spune un cuvânt./ Singur să fumez acolo, neştiut de nimeni,/ Altfel, e greu pe pământ …//” scrie un clasic al modernităţii româneşti trasând reperele unei evitări poetice a realităţii. Este vorba despre acelaşi mecanism care a făcut ca toţi dictatorii din istoria modernă să îşi construiască discursul pe baza cuvintelor cheie „democraţie”, „libertate”, „demnitate” şi „independenţă”.

Câteva feluri de moarte expresivă

Crizele poetice care marchează formulările politicienilor sunt, inevitabil, crize „de reprezentare”: „Domnul Andrei Marga este o personalitate pe care o apreciez extrem de mult şi care cred că în continuare va reprezenta România numai în cel mai bun mod posibil, în funcţiile pe care îmi doresc să le accepte, în perioada imediat următoare” spunea acum un an Primul Ministru român V.Ponta. Această formulare trădează câteva deformări inocente care marchează viziunea despre lume a unui politician român.

1. numiri pe baza aprecierii unei personalităţi, şi nu a proiectelor sau intenţiilor acesteia.

2. activitatea pe care ar face-o un politician într-o funcţie publică nu este aceea de a administra sau de a conduce, ci, în viziunea primului ministru, acesta are numai rolul de a reprezenta.

Drama „reprezentării” la care sunt condamnaţi politicienii români este astfel una pe care o trăieşte şi poezia. Actul reprezentării implică un raport necesar de distanţare şi chiar de dublare a unei realităţi prin intermediere sau simulacru. Este vorba tocmai de mecanismul social la care se renunţa atunci când de la o legitimare aristocratică se trecea la una meritocratică.

Iar aceasta este deja o tradiţie în România, dacă ne gândim la logica deformării oricărei angajări în formula de promisiune continuă, abordată mai mult sau mai puţin poetic de inventatorul postului de preşedinte românesc (vezi video mai jos). Din păcate pentru politicieni ştim şi cum se termină această poveste tradiţională. De fiecare dată.

Cu această tendinţă permanentă de sugrumare a realităţii discursului se vede nevoit să lucreze orice poet care îşi respectă instrumentele expresivităţii. Vlad Drăgoi este un poet tânăr (n. 1987) care găseşte expresia acestui gen de raportare la „figurile reprezentării”: „ştii becul ăla suspendat care atîrnă// în faţa oglinzii ca o faţă transparentă/ fără nas// mi-e frică de el. şi de fiecare dată uit/ să mă ţin la o distanţă cît de cît safe//  într-o zi n-o să mai am scuza pistolului/ portocaliu cu apă o să-i acopăr bulbul prăfuit/ cu atîta abur încît o să crape// şi nu vreau să crape//”.

Varianta viitorul fost preşedinte:

2013

„Cred că natalitatea este o misiune pe care şi femeile din România trebuie să şi-o asume. Scuzaţi-mă că o spun atât de direct” zice T. Băsescu.

2010

„Toata tara asta a devenit o tara de mamicute si bebelusi” spunea acelasi.

Varianta viitorul preşedinte:

2013

„Domnul Andrei Marga nu a fost numit în fruntea ICR în urma unei negocieri politice. La ICR am căutat mereu o formulă care să corespundă anvergurii acestei instituţii, în care partizanatul politic nu îşi are loc. Andrei Marga nu a fost numit de PNL, nu a fost numit de liberali, a fost o decizie în urma analizei CV-ului său de intelectual român. A existat o analiză, a existat un raport, fără niciun fel de îndoială nici numirea succesorului său nu va avea un caracter politic”, a explicat C.Antonescu.

2012

„propunerea ca Andrei Marga sa fie desemnat la sefia Institutului Cultural Roman a primit un vot de sustinere din partea conducerii PNL, la ultima sedinta a Biroului Politic Central.” arata partidul nevinovatului apolitic in 2012.

Tradiţia obligă:

actual

Andrei Marga a demisionat Later EDIT- potrivit presei. Andrei Marga reclamat oficial de comisiile din Senat

Lasă un comentariu

Potrivit unui document dat publicitatii de pesurse.ro, Andrei Marga este din ce in ce mai aproape de demitere. Potrivit documentului care poarta sigla Senatului Romaniei, Comisia pentru cultura si media si Comisia pentru politica externa au propus declansarea procedurii de revocare din functie „pentru incalcarea repetata a prevederilor Legii privind infiintarea, organizarea si functionarea Institutului Cultural Roman”.

Documentul privind incalcarea normelor privind relatia dintre icr si parlament (cum se poate vedea la link-ul alaturat) include punctele care i se reproseaza presedintelui ICR dar si propunera facuta de comisiile senatoriale.

 

Totusi, demiterea acestuia pare sa se faca numai pe baza unor amanunte birocratice, ceea ce este ridicol, dupa enormitatile pe care Marga le-a impus pe masura ce a distrus functionarea Institutului Cultural Roman. Oricat de binevenita e demiterea lui Andrei Marga, felul in care aceasta are loc accentueaza politizarea pe care conducerea sa a adus-o la ICR. Astfel, presedintele care a jugnit artisti, care a sugerat necesitatea unui traditionalism inept in promovarea culturala, care a distrus resorturi functionale din Institutul Cultural Roman (centrul cartii, parteneriate ale filialelor care functionau bine) este demis acum abia dupa ce Primul Ministru si-a aratat dezacordul cu activitatea ICR, iar Senatul invoca niste nereguli de procedura administrativa.

În mod paradoxal, după ce a fost invocată intenţia de a depolitiza ICR prin aducerea lui Andrei Marga (pana atunci membru in Partidul National Liberal), demiterea sa cu arome politice, asa cum este anuntata de pesurse.ro, este simbolul esecului (sau al ipocriziei poate?) proiectului propus acum un an la Institutul Cultural Roman. In fond oricine poate sa propuna ca solutie ecologica a transportului desfiintarea autostrazilor si mutarea acestora in subteran… insa numai interesele politice pot face in Romania astfel de propuneri sa para viabile.

P.S. later edit- potrivit presei, Andrei Marga a demisionat. „Preşedintele ICR, Andrei Marga, a anunţat că demisionează din fruntea instituţiei unde a fost numit de USL, la puţine minute după ce Comisia de Cultură a Senatului a decis înlocuirea sa.” arata Napoca News.

 

Observator cultural a publicat textul demisiei>

La 11 septembrie 2012, Senatul României m-a numit în funcţia de preşedinte al Institutului Cultural Român. La data respectivă mă aflam în Germania, unde mă pregăteam pentru a-mi onora contractul ca profesor invitat la Universitatea din Toronto (Canada). Am acceptat numirea şi am trimis declaraţia de intenţii (vezi Andrei Marga, Cultură, democraţie, modernizare, ICR, Bucurelti, 2013, pp.99-104). Instantaneu, s-au lansat defăimări, tipice înţelegerii primitive a politicii, mai ales după reţeta deformării celor spuse, pentru a putea fi „combătute”. S-a folosit apoi orice alt pretext pentru atacuri, mergînd pînă la fabricaţii biografice spre a influenţa naivii.

Nu am de rectificat sau de retractat nimic din ceea ce am spus până acum. În plus, pentru că în România se minte vîrtos şi se deformează copios vorbele şi faptele, mai precizez că documentele acţiunii mele la ICR – la fel ca şi documentele acţiunii mele la Ministerul Educaţiei Naţionale, la Universitatea din Cluj şi la Ministerul Afacerilor Externe – sînt publicate în volume ce pot fi consultate. Se poate minţi o vreme, dar, pînă la urmă, se poate verifica pe acte. Documentele acţiunii la ICR constituie un nou volum (cu titlul Alocuţiuni, reacţii, documente, 2013), în succesiunea celui evocat.

În intervalul de timp menţionat, ICR s-a schimbat în bine. S-au recompus forurile de conducere ale ICR. Am înlocuit desemnările discreţionare în funcţii cu concursuri. Între timp, directorii institutelor din New York, Paris, Chişinău, Lisabona, Budapesta şi directorii adjuncţi de la New York, Berlin, Viena, Roma, Veneţia, Lisabona sînt noi. Alţi directori şi directori adjuncţi noi se află în procedură de numire. S-a elaborat un nou program, axat pe acţiuni cu impact durabil. A început reconstrucţia bibliotecilor româneşti şi a prezenţei româneşti în mari biblioteci. S-a restabilit primatul valorii autorului şi a operei în faţa oricăror altor considerente (vîrstă, afinităţi etc.). S-a instalat o nouă înţelegere, lărgită a culturii (incluzînd, de asemenea, ştiinţele şi reflecţiile instituţionale, filosofia şi teologia). Un nou sistem de burse s-a pus în aplicare, iar o nouă geografie a institutelor culturale române în străinătate se află în faza aprobărilor. S-a intrat într-o nouă interacţiune cu mediul economic, cu personalităţile şi institutele din ţară. S-a revenit la folosirea chibzuită a resurselor. S-a participat la toate tîrgurile majore de carte şi a debutat revista românească de recenzii destinată străinătăţii. S-au făcut multe alte lucruri, în premieră. Un buletin informativ periodic a informat asupra lor S-au lansat deja organizarea de librării româneşti în străinătate, crearea accesului online la fondul bibliotecilor autohtone, a platformei de comunicare globală a celor care folosesc limba română şi altele. Nici o altă instituţie publică a României nu s-a schimbat atît de mult, într-un timp atît de scurt.

Nu am răspuns decît sporadic denigrărilor, nici chiar atunci când acestea semănau cu ceea ce un filosof spunea: „eu le vorbeam de infinit, iar ei aminteau de lungimea pantalonilor”. Argumentum ad hominem sau straw man fallacy sînt sofismele pe care s-au bazat detractorii. A trebuit să le arăt unor inşi cu pretenţii culturale că nu au proprietatea cuvintelor. De asemenea, cîteva lucruri ce ţin de cultură au putut fi observate în legătură cu ICR-ul pe format vechi: cum s-a fraudat, cît de multe au fost „pilele” în reprezentarea externă, cum s-a încercat monopolizarea culturii, cum s-au etalat unii mituind în exterior, cît de profundă este degradarea unor pretinşi directori de conştiinţă. Asemenea situaţii nu se pot generaliza, oamenii fiind diferiţi, dar nu vor putea fi ocolite cînd se va discuta lucid şi serios realitatea anilor recenţi.

Nu sînt interesat de evaluările celor amintiţi, chiar dacă ţinta lor vizibilă este macularea altora. Nu mă interesează nici părerea a tot felul de inşi suficienţi şi îmbufnaţi, lipsiţi de realizări, care, nimeriţi printre parlamentari demni de respect, recurg la orice delaţiune ca să iasă în faţă. Nu mă interesează negociatorii din culise. Nu mi se pare că prezintă interes nici opinia celor care una promit şi alta fac, accentuînd încadrarea României pe o direcţie greşită. Nu am de dat vreo probă cu nici unul dintre aceştia.

Am fost confruntat continuu cu cel puţin trei impedimente. Primul provine dintr-o legislaţie ce este atît de „originală” încît nu are seamăn în ţările europene. De pildă, nu doar consiliul de conducere, ci şi conducerea executivă este pluricoloră la ICR, ceea ce îngreunează decizia, iar trecerile prin comisiile senatului a revocărilor din funcţie nu se face nici în cazul, evident mai important, al ambasadorilor. Al doilea impediment provine din restricţiile bugetare impuse în 2012-20013. Al treilea provine din birocraţia sufocantă a aprobărilor. Spre exemplu, deschiderea ICR Nurnberg – Munchen, pentru care s-au primit acordul guvernului Bavariei în decembrie 2012 şi, în zece zile, aprobarea Ministerului de Externe german, nu are nici acum, după mai mult de şapte luni, răspunsul Ministerului român de Externe.

Sînt multe întrebări deschise. Este de plătit acum costul unei amalgamări lipsite de legitimare, cîtă vreme, şi în iunie şi în decembrie 2012, oamenii au votat altceva? Sînt de plătit eforturile de a schimba personal numit odinioară în exterior pe criterii obscure? Este lupta ascunsă a unor politicieni dezorientaţi? Este în joc o chestiune de imaturitate? Sînt toate acestea laolaltă?

În contextul evocat şi cu considerentele amintite, demisionez din funcţia de preşedinte al ICR, cu solicitarea ca demisia să între în vigoare imediat.

Andrei Marga

Interesant este si faptul ca incompetenta aratata de Andrei Marga in calitate de presedinte la ICR abia daca a fost bagata in seama in zilele in care era Ministru de Externe. Ceea ce arata ce treaba este sa te faci politician in Romania.

actual

Noile norme ale muncii „cu cultura” în redacţia revistei clujene “Tribuna”şi ce ascund ele

Lasă un comentariu

De câteva luni, schimbarea conducerii revistei de cultură „Tribuna” din Cluj-Napoca a urmat schema consacrată de reformarea ICR din ultimul an. În urma măsurilor pe care le-a luat, renunţând la şedinţele cu redactorii şi la orice dialog cu angajaţii, noul redactor-şef al revistei a reuşit să provoace mai ales reacţii acide, neîncredere şi proteste publice faţă de direcţia pe care o impune revistei.

„Salvarea” revistei prin cheltuieli mai mari

Strategia lui Mircea Arman pare demnă de un ironic ghid al managerului la stat: promisiuni „strălucite”, profitabilitate „-80%”. Pentru a lăsa deoparte orice interpretare personală, de gust sau de tendinţe culturale merită să vedem care sunt cifrele care au convins Consiliul Judeţean că Mircea Arman are un program valoros.

Mircea Arman a convins autorităţile că pregăteşte un management strălucit promiţând că, sub conducerea sa, revista va acoperi din venituri proprii şi sponsorizări: 12% din bugetul revistei în 2013, pentru ca în anii care urmează să obţină 14% în acest fel, urmând ca restul de 88, respectiv, 86% din bani să vină din alocări de banii publici. Iar această sumă se încadrează între 800 şi 900 de mii de lei anual din bugetul Consiliului Local. Lucru interesant, dacă ne gândim că pe fondul crizei, bugetul revistei pe care a reformat-o Arman a scăzut între 2009 şi 2011 de la 772 mii de lei spre 650 de mii de lei. Pare spectaculos faptul că un manager care susţine că vine să salveze o revistă care cheltuia 669 de mii de lei pe an, să câştige un concurs în care arată că varianta sa salutară o să cheltuiască 811 mii de lei.

Aşadar, Consiliul Judeţean a ales un proiect care nu doar că nu are nicio iluzie de profitabilitate, dar umflă bugetul revistei, promiţând, în schimb, creşterea autorităţii culturale a publicaţiei. Să vedem cum crede Mircea Arman că se poate ajunge la această creştere a autorităţii.

Un regulament de ordine şi disciplină (plus izolarea de rigoare)

Potrivit regulamentului de ordine interioară pe care angajaţii revistei “Tribuna”l-au primit ieri, „Conducerea revistei are obligaţia de a întări ordinea şi disciplina” (cap.III, art 13).

Din această prerogativă se pare că au izvorât pentru redactori obligaţii de tipul: „să se prezinte la serviciu într-o ţinută vestimentară decentă şi adecvată” ori „să se înscrie în condica de prezenţă la începutul şi la sfârşitul programului de lucru şi ori de câte ori intervin deplasări în interesul serviciului ÎN LOCALITATE (s.n.) sau în alte localităţi” (să spunem că birocraţia nu a ajutat pe nimeni, dar nici nu a omorât, însă ceea ce urmează…) „Participarea la diverse manifestări ce ţin de specificul revistei se va face prin delegare de către managerul instituţiei”(cap IV A, art 12). Continuă lectura Noile norme ale muncii „cu cultura” în redacţia revistei clujene “Tribuna”şi ce ascund ele →

actual

Institutul Cultural Român nou şi vechi (noile sensuri ale creativităţii pentru Andrei Marga)

Lasă un comentariu

Una dintre cele mai consistente iluzii culturale autohtone ţine de confundarea instituţiilor cu persoanele care le conduc. Acum mai bine de un an, explicam într-un interviu realizat pentru Bookaholic în ce fel vedeam eu că funcţionează colaborările cu ICR: „Este greu sa confound o institutie cu o persoana. De fapt partile bune ale ICR sunt legate de persoane care isi fac bine treaba. In acelasi fel partile rele, le datoreaza tot unor persoane care se tem sa nu supere. Cu ICR am avut cateva experiente in care am colaborat cu oameni cat se poate de profesionisti, cum nu prea suntem obisnuiti sa intalnim in proiectele cultural romanesti. Am avut senzatia asta la ICR New York, unde cei care ne-au organizat lecturile aveau contacte foarte bune nu doar cu toate celelalte institute cultural de acolo, dar si cu institutiile cultural cele mai importante. Puteau sa dea telefon si erai asteptat la intrare la MoMa sau aveai bilete la jumatate de pret la BAM. La Berlin am avut trei lecturi. Una a mea si doua in care am propus si am gandit logica intalnirii cu scriitori din Romania. Cea mai buna explicatie este legata de faptul ca anul asta, Literaturwerkstatt din capital Germaniei au solicitat ICR sa mai facem o lectura. Oameni care isi fac treaba bine la ICR am gasit si la Praga si la Stockholm, unde suedezii imi spuneau ca ICR si British Council sunt cele mai active spatii cultural din oras. Pe partea proasta pot sa iti spun ca stiu cazuri de oameni absolut respectabili la proiectele adresate romanilor din Basarabia care au taiat finantari pentru o revista culturala din Chisinau foarte bine facuta numai pentru ca se temeau sa nu fie interpretat un articol (un singur articol) aparut la un moment dat. Si lucrul asta s-a facut fara explicatii. Cum spuneam, lucrurile nu depind la ICR de o singura persoana ci sunt nuantate pentru fiecare om cu care intri in contact acolo.”

Reformări şi deformări

Deja au trecut câteva luni de când noua conducere susţine (săptămânal) că pune accentul pe valoare şi performanţă. Din păcate, intenţia anunţată, oricât de onorabilă, nu se prea vede pusă în fapte din moment ce singurele Institute Culturale Româneşti din străinătate în care se mai întâmplă ceva notabil sunt exact acelea unde ştiam şi înainte că lucrează oameni profesionişti. Evident, cu excepţia New York-ului unde, de când a fost schimbată conducerea nu s-a mai anunţat nimic pe site (cum se poate vedea si acum, ultimul eveniment este de pe 15 noiembrie 2012). Mai mult, comparând evenimentele ICR-urilor din străinătate, constatăm că o activitate normală au avut tocmai cele care au păstrat conducerea din 2011 (Londra, Berlin, Tel Aviv, Stockholm). Într-o discuţie pentru Observator cultural, Dan Shafran, Director ICR Stockholm dezvăluie, însă, o imagine dezolantă a noilor direcţii impuse de la centru: „Am avut mai multe perioade dificile, dar nici una care să se poată compara cu dificultăţile pe care le întîmpinăm de o jumătate de an încoace. (…) urmînd ca echipa să fie descompletată prin întreruperea mandatului unuia dintre referenţi. Este vorba de o persoană cu studii şi experienţă în domeniul cultural, care ni s-a alăturat prin detaşare de la ICR Bucureşti şi care şi-a dovedit cu prisosinţă competenţa şi angajamentul faţă de institut. Acum se pune însă problema înlocuirii acesteia cu cineva total lipsit de experienţă şi pregătire culturală, dar care a fost selectat în urma mult discutatului concurs organizat recent de ICR Bucureşti.”
Rezultatele reformulărilor propuse de noua echipă de la conducerea institutului sunt deocamdată mai mult decât nefericite: „Ne-am dat seama atunci că nu mai putem face planuri pe termen lung, pentru că stabilitatea de care ne bucuraserăm timp de şase ani se risipise într-o lună. Efectul asupra credibilităţii şi vizibilităţii noastre a fost imediat şi colosal. Practic, în prezent trăim din gloria trecutului, a unui capital şi a unei reputaţii deosebite acumulate pînă acum. Nu va fi uşor să revenim acolo unde eram vara trecută, cînd toată presa suedeză ne declara <cel mai bun>, <mai activ> şi <mai dinamic> institut cultural străin reprezentat în Suedia, <o încercare extrem de reuşită de a reliefa profilul cultural al unei naţiuni>. Statutul de ţară invitată la Tîrgul de Carte de la Göteborg, dobîndit înainte de criză, ne dă astăzi o şansă nesperată să ne repliem. Dacă vom rata şi această şansă, efectele negative vor fi, mă tem, irecuperabile.” arată Dan Shafran.

Din punctul meu de vedere, exact aceste situaţii le caută orice conducere abuzivă. De aceea, cred că este mai importand decât oricând să fie reformulate raporturile pe care obişnuim să le avem faţă de instituţiile publice şi să realizăm faptul că oricâte lucruri avem de reproşat unui şef sau altuia (unui preşedinte sau altuia), protestele noastre se răsfrâng asupra unor oameni prinşi între toate aceste schimbări. Corina Şuteu, fosta directoare a ICR New York, a arătat că, în afara ICR poate să facă lucruri importante pentru promovarea filmului.

Fără îndoială

Dacă, până acum, am fi putut discuta despre nemulţumirea normală în faţa unei schimbări (aşa cum înţeleg că îi place noului preşedinte să creadă), probabil că este greu să mai dai vina pe reacţiile celor care „îl nemulţumesc pe Dumnezez” (cum tot filozoful apolitic autosuspendat din partid sugerează) atunci când vine vorba despre realizările de ultimă oră ale ICR. Am înţeles că totul a fost gândit pentru salonul de carte de la Paris. Am văzut şi lista de autori invitaţi (dacă nu mă înşel, cred că erau doar trei autori care nu prea colaboraseră cu ICR înainte de 2012 – D.R.Popescu, Augustin Buzura şi Breban- dar niciunul dintre ei pe lista oficială a celor 27 de autori invitaţi de Centrul National al Cartii francez impreuna cu Sindicatul National al Editorilor si Institutul Francez). În sfârşit… se poate comenta oricât cu privire la o selecţie, aşa că ar fi cazul să ne îndreptăm privirea spre zona de creativitate a noului ICR. Cu aceeaşi ocazie, ICR a anunţat logo+ul folosit pentru prezenţa României la ICR.

Este destul de mare surpriza pe care o oferă ICR Bucureşti, lansând ca logo al României pentru unul dintre cele mai mari târguri de carte pariziene  chiar formula pe care anul trecut o folosise capitala Franţei la o manifestare de acelaşi tip.

Nu mă îndoiesc de faptul că avem păreri diferite despre originalitate şi creativitate. Dar, bănuiesc eu, că nici Dumnezeu nu crede că La Roumanie se Livre este un logo prea creativ faţă de varianta franceză de anul trecut. Şi acum: în ce fel procedăm atunci când şefii fac de râs angajaţii care îşi fac treaba serios? Alegerea mea este să îi promovez pe cei care îşi fac treaba serios indiferent dacă şefii lor sunt în relaţii bărboase cu Dumnezeu ori complet atinşi de retorica goală a politicii.