In ce priveste critica literara multe si grele s-au aruncat prin reviste anul acesta, mai mult decat pana acum. Paradoxul face insa ca tocmai am putut sa vad doua importante volume de istorie literara scrise ca lucrari de specialitate.
Angelo Mitchievici a lansat la Curtea Veche „Decadenţă şi decadentism în contextul modernităţii româneşti şi europene„, un volum care surprinde fenomenul intre sfarsitul secolului al XIX-lea si prima jumatate a secolului XX. Nu este prima iesire editoriala a lui Mitchievici cu tema rafinamentelor estetiste, cu 5 ani in urma lansand un volum dedicat lui Mateiu Caragiale, autor cu care se incheie volumul despre care pomeneam mai sus.

La fel de interesanta este pentru mine aparitia unuia dintre volumele de critica literare cele mai asteptate in acest an. Toata lumea a fost de acord ca abuzul pe care juriul premiilor tinerilor scriitori l-a facut alegand sa nominalizeze si sa premieze o carte inca nepublicata nu era chiar strigatoare la cer din moment ce laureatul era Alex Goldis, un critic a carui perspectiva, de cele mai multe ori, se dovedise consistenta in cronicile pe care le semnase pana la acea data. Editura Cartea romaneasca a pus acum pe piata cartea premiata inainte de aparitie de juriul entuziast. „Critica in transee. De la realismul socialist la autonomia esteticului” urmareste directiile in care s-au miscat trupele si efectele criticii literare romanesti in anii 60.
Perspectiva documentata amanuntit, care reuseste sa nuanteze pozitiile si regruparile abordarilor critice pe masura ce regimul stalinist si apoi cel ceausist dadeau semne de relaxare face din cartea lui Goldis un document necesar nu doar pentru cei care vor sa inteleaga de unde i se trage aura „autonomiei esteticului” in Romania, ci si pentru orice cititor de azi care este curios sa vada cum s-au formulat valorile care astazi au preluat reflexele totalitarismelor pe care candva le combateau.

Este greu de inchipuit ce ar fi putut scrie Nicolae Manolescu cel din 1964, care putea sa analizeze trasaturile poeziei contemporane lui in acel moment intr-o simpla cronica, despre Nicolae Manolescu din 2011 care nu gaseste cuvinte sa mai prezinte nici macar unul dintre poetii pe care ii prefera cu altceva decat numele.

La fel de riscanta ar fi, poate, parerea pe care Eugen Simion, cel care in aceiasi ani 60 reusea sa redea Romantismului poezia eminesciana, sechestrata in pesterile realismului socialist in lecturile vremii, despre Eugen Simion, seful sectiei de literatura de la Academia Romana care a girat anul acesta un premiu pentru poezie acordat unui autor pe deplin meritoriu precum Daniel Corbu, pentru o carte intru totul premiabila, dar nu in cadrul unor premii dedicate performantelor obtinute la doi ani dupa publicarea volumului laureat.

Candva, poeta Aura Cristi intreba „dar ce faci atunci cand un geniu precum Goethe publica un volum slab? E totusi Goethe!”. Cred ca la fel s-au gandit si cei care nu l-au contrazis pe liberalul Ceausescu. Este meritul unor carti de felul „Criticii in transee” acela de a oferi ocazia revederii unor repere esentiale pentru intelegerea idolatriilor care refuza dialogul in literatura de azi.

*

Aici este locul cel mai potrivit sa spun cateva cuvinte despre intalnirea dedicata Generatiei 80 la Muzeul Literaturii. Printre invitati au fost exponenti de marca ai fenomenului literar care a precedat caderea comunismului in Romania. Urmarind schimburile de replici dintre Gheorghe Iova si Ioan Bogdan Lefter pe marginea postmodernismelor de tot felul (numite generic Postmodernism de absolut toti cei care au vorbit la aceasta intalnire) parca toata discutia de mai sus se limpezea: Magda Carneci invita la o recuperare afectiva a termenului „care a fost atat de important pentru noi”, Bogdan Lefter parea ca uitase episodul legat de intalnirea cu monstrii postmodernismului (care tocmai dezbateau sfarsitul postmodernismului) la inceputul anilor 90, pe care l-a povestit intr-un eseu, Cristian Moraru, in calitate de universitar american era invitat sa spuna „ce urmeaza” (lucru totusi ironic daca ne gandim la multiplele fatete pe care le presupune un termen ca postmodernismul).
Ioan Buduca tinea sa puna la punct lucrurile gata sa jure ca postmodernismul vine de la Nietzsche (ca si cum ar fi unul singur) si gasea superficiala orice abordare a altui autor nascut dupa generatia 80. Ceea ce este inca si mai interesant tine insa de „atacurile la care este supusa generatia 80 din partea celor care au debutat dupa 2000”. Lucru cel putin fistichiu de spus la un an dupa ce un 2000-ist hardcore precum Mihai Vakulovski a lansat un volum dedicat valorizarii 80-ismului. Sau, cum spunea in timpul intalnirii in spiritul absolut al clasicului „Varieteu pe apa”: „Ce postmodernism?! toata lumea stia de generatia 80 si optzecisti nu de postmodernism”. Doar Gheorghe Iova incerca sa gaseasca aplicatii in discutie pentru ceva care sa fi fost trait dupa septembrie 2001. Aplicatii pe care spiritul pozitiv al discutiilor a promis ca le va gasi intr-o zi.
Altfel, auzind ironiile prin alunecare pe care au mizat Florin Iaru sau Traian T Cosovei pana la urma tind sa inteleg de ce in literatura romana de azi nu exista decat constiinta de scriitor tanar si de scriitor batran. Pentru ca maturitatea creativa s-ar putea sa implice responsabilitati pe care „tinerii optzecisti” au avut tot timpul sa se mai si razgandeasca sa si le asume, la fel ca tinerii 60-isti pomeniti mai sus, si ca tinerii douamiisti pomeniti si ei adineauri.