Pentru că întotdeauna îmi rămîn în memorie mai mult oamenii decît locurile, pentru că prefer să fotografiez portrete, şi nu mă pricep deloc la peisaje, pentru că-mi place să mă abat de la traseu, să hoinăresc aiurea pînă mă rătăcesc şi să mă întorc cu buzunarele pline cu mici amănunte de care să mă bucur în secret:

Aş putea să povestesc despre poarta Brandenburg, pe unde a fugit Petru Dumitriu din lumea comunistă, în 1960, dar mai bine aş povesti cum ne-am hlizit noi cu Mitoş (Micleuşanu) din zori şi pînă-n seară, de răsunau străzile berlineze (şi cafeneaua, şi metroul şi altele), despre bancurile inventate de el într-un restaurant care mai mult ca sigur avea la intrare un dispozitiv secret de măsurare a greutăţii clienţilor, ca să fie prinşi în caz că au sustras scobitorile sau pliculeţele de muştar, chestie care, să recunoaştem, se mai întîmplă…

Aş putea să povestesc despre Muzeul Egiptean, unde dorm tăcuţi misterioşii faraoni pe care-i privea Nora Iuga pînă la hipnoză în vara ei berlineză, dar mai bine aş povesti despre tăcerile Ioanei (Bradea), despre aerul ei cuminte şi liniştit pe care nimic nu părea să-l tulbure, despre mirarea pe care i-am citit-o pe chip atunci cînd i-am spus că am doi copii şi despre cum am stat noi de vorbă ca mamele, la o ţigară, sub cupola ca un aparat zburător de la Sony Center, unde se afla cel mai mare brad din luminiţe albastre, după ce tocmai văzusem într-o expoziţie de la Muzeul Filmului storyboard-urile de la Albă ca Zăpada.

Aş putea să povestesc despre calea ferată de unde-ar fi plecat Eminescu din Berlin la Postdam (cel putin într-una din poeziile lui), dar mai bine aş povesti despre cum am privit, pe peronul de fier, împreună cu Dragoş (Ghiţulete), plăcuţele pe care erau înscrise data şi numărul evreilor deportaţi de acolo, şi cifrele alea reci şi seci ne-au cutremurat mai tare decît ar fi făcut-o orice fel de cuvinte.

Aş putea să povestesc despre casa în care a murit Caragiale, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1912 (dacă vreţi, vă pot da şi adresa exactă: Berlin-Schöneberg, Innsbruckerstrasse, nr. 1), dar, cum oricît ne-am învîrtit, tot n-am reuşit să găsim casa cu pricina, din 1912 străzile s-au schimbat, numerele caselor la fel, la nr. 1 era acum un soi de cazinou, mai bine vă povestesc cu totul altceva, de exemplu ce mişto citeşte Cosmin (Perţa) despre aventurile închipuite ale micului N. Ceauşescu, cu o voce gravă, molcomă, dar grozav de jucăuşă, despre care-mi imaginez – acum că tot se apropie Crăciunul – că e numai bună de citit poveşti copiilor.

Aş putea să povestesc despre mausoleul din parcul Castelului Charlottenburg care adăposteşte sarcofagul Louisei, soţia lui Friedrich Wilhelm III, moartă la începutul secolului al XIX-lea, pare-se că atmosfera romantică a mausoleului l-ar fi inspirat pe Eminescu, dar cum mausoleul era închis pe timp de iarnă, nu pot să vă povestesc decît despre veveriţele negricioase care ne-au tăiat calea la întoarcere… Şi, pentru că tot veni vorba despre întîlniri neaşteptate, i-aş aminti pe îngerul cu aripi uriașe care ne-a ieşit în cale la tîrgul de Crăciun de la Kulturbraurei şi pe micul Darth Vader care îmbia trecătorii să se fotografieze cu el.

Şi, în final ar trebui să vă povestesc despre Deutschland Halle, unde au concertat Led Zeppelin pe 12 martie 1973, concert pe care, de cealaltă parte a Zidului, cea estică, îl asculta şi Petru Popescu, chiar înainte să se-namoreze de Zoe Ceauşescu, dar mai bine v-aş povesti despre dilema care-l măcina pe Răzvan (Ţupa): cum naiba se auzea concertul pînă-n Est, de vreme ce între Deutschland Halle (care, culmea, a fost demolată la o săptămînă după ce ne-am întors noi de la Berlin!) şi Zid e o distanţă destul de mare. Şi răspunsul simplu pe care l-am găsit e că tocmai în asta stă frumuseţea literaturii, că nu se-mpiedică de nici un zid si, la o adică, un concert Led Zeppelin poate fi auzit de oriunde, poate umple întreg universul, așa cum se-ntîmplă într-o nuvelă de Mircea Cărtărescu, în care un arhitect îşi transformă Dacia în instrument muzical de proporţii cosmice, deşi Mircea Cărtărescu n-a avut nici o legătură cu traseul nostru berlinez.

A, şi să nu uit: ca un făcut, la Berlin ne-a ieşit mereu în cale Balzac Coffee!