Traseul berlinez al literaturii romane- Dragos Ghitulete: Din Berlin la Poarta Bradenburg

Primii au fost luaţi şi băgaţi în garniturile morţii în 1941. Apoi, dacă o iei la pas, numeri dalele de fier şi ajungi la martie 1945. Se micşorează şi numărul. Dar, ce înseamnă numărul? Unul a spus odinioară că un million înseamnă statistică. Cu vreo 70 de ani înainte ca primul tren să plece spre lagărele de concentrare, luai trenul din acea gara. Mergeai la Postdam, fără bilet. La mai bine de 60 de ani de la sfîrşitul unui război, am ajuns în acea gară. Nici anii deja nu mai sînt ţinuţi cu stricteţe. Ne preocupă imediatul atît de tare încît nu mai sîntem atenti la o bagatelă, ia acolo, vreo 5 sau 10 ani în care se pot întîmpla atîtea grozăvii. Ştiut-ai tu, Mihai, din ce gară o să iei trenul? Te-ai gîndit vreodată la ce grozăvii o sa vina dupa tine? La cine şi cum şi dacă o sa îşi mai aducă aminte? Ei îşi aduc aminte, nu vor să uite trecutul, e al lor, cu bune şi rele. Dar pentru asta trebuie antrenament. Să ştii să îţi recuperezi memoria recentă. Noi ăştia însă nu prea băgăm de seamă. Calcăm pe stradă şi doar o privire atentă, o aplecare spre trecut îţi spune că în locul acelei pietre cubice se află o plăcuţă de metal cu un nume. Un nume care la un apel, între 1941 şi 1945, a răspuns prezent. Şi dus a fost. Tot fără bilet, Mihai. Erau buzele roşii lîngă tine, nu bănuiai că peste 70 de ani, din aceeaşi gară, buze vinete de frig, tremurînde era să spun, dar am uitat că e licenţa ta poetică, vor merge mai departe de Postdam. Spre Auschwitz. Unii poate cu versurile tale în minte

Si mă urc în tren cu grabă
Cu o foame de balaur,
Între dinti o pipă lungă,
Subsuori pe Schopenhauer.

Desigur că nu am luat trenul pînă la Poarta Bradenburg. Nici nu există. Dar o garnitura a istoriei a plecat cu mine. S-a amestecat în mulţimea de lîngă ambasada SUA, foarte futuristă. S-a pozat cu soldaţii care puneau viza 20 de ani după sfîrşitul războiului rece. A fost suficient ca un grup de tinere fete, nişte miss înţeleg, pentru că aveau panglici colorate în jurul trupului, şi mulţimea să uite de explicaţii, de drame. Ce mai conta că au murit oameni încercînd să străpungă cealaltă mare grozăvie a secolului, cea care izola încercînd să obţină omul nou?

În dreapta porţii, cum te uiţi din Berlinul de vest, Memorialul Holocaustului. Văd pe blogul lui Andrei(Ruse), că acele plăci de metal din gară, pline de numere, l-au impresionat mai mult. Recunosc că şi pe mine. O istorie de cîteva zeci de ani, mai précis între anii 1933 şi 1989, se desfăşoară pe cîteva mii de metri pătraţi. Iar noi, în România, avem un memorial tocmai la Sighet, unde se agaţă harta în cui. Iar dacă întrebi, multi or să spună că Piteşti înseamnă ţuică şi Dobrin, nu locul în care a avut loc unul din cele mai cumplite experimente din istorie: Fenomenul Piteşti.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: