Anastasia Gavrilovici a scris despre întâlnirea care a deschis Atelierul poetic din cadrul finalei Licart:
“Când ne așezăm în cerc, cu pix și foaie în dinți, părem un mic trib care se pregătește să examineze prada. Iar prada noastră, în decursul celor opt întâlniri de la Licart, este poezia. Ce se întâmplă aici îmi aduce aminte de ceva ce făceam în copilărie: în momentul în care îmi pierdeam siguranța sau interesul față de o jucărie dragă, curiozitatea sau mai degrabă neîncrederea și dorința de a ajunge la esență, la locul de unde se declanșează orice mișcare mă făceau să tai și să scormonesc burtica de pluș, să scot (ne)răbdătoare câlții până când dădeam de mecanismul ingenios și misterios de la care pornea totul. Sau, mai pe scurt, pentru nevoia de a știi adevărul și de a-mi explica modul în care funcționează, ce anume din ceea ce se petrece la nivel tehnic în casetuța cu baterii și circuite complicate are și un efect concret la suprafață. Ceva similar am făcut la primul atelier din cadrul întâlnirilor din Poiana Brașov când Răzvan Țupa ne-a propus, printre alte lucruri interesante, să mergem backwards în poezie, pentru a descoperi ce se întâmplă în propriul discurs, ce anume ne activează resorturile interioare și cum se construiește textul până ajunge în formula finală, cea care ajunge la cititor.
Adaptate, sarcinile de lucru au sunat cam așa:
1. Taie-ți centura de siguranță și spune cine ești.
2. Nu gândi, doar scrie.
3. Scrie cel mai prost poem pe care ți-l poți închipui.
Primul exercițiu de scriere s-a dezvoltat în jurul autenticității. Pornind de la ideea că, așa cum spunea Wilde, toată poezia proastă este sinceră, am încercat, printr-un dicteu automat care a durat trei minute, să dăm frâu liber la tot ce ne trece prin cap, în ideea că atunci când scriem fără oprire și fără să acordăm atenție, unele lucruri formulate astfel pot exprima, în mod inconștient, ceva mult mai adevărat sau reprezentativ despre noi în comparație cu un text pe care îl gândim și din care scoatem balastul, pe care îl cosmetizăm până ajungem la varianta comprimată, dar densă și până la impresia de limpezime a discursului. Întrebarea este dacă în aceste poeme mai suntem sinceri cu noi înșine sau dacă adevărul de pierde odată cu dirijarea emoțiilor și controlul asupra limbajului.
A doua parte a atelierului s-a centrat pe identificarea unor elemente care pot altera discursul poetic și care periclitează calitatea imaginilor construite. Utilizându-le, am scris fiecare dintre noi cel mai prost poem de care suntem în stare și asfel, ne-am stabilit niște criterii personale în funcție de care apreciem valoarea unui text.
Contrapunctul acestui demers a fost să vorbim despre un poem care ne-a marcat și care a avut un rol hotărâtor în individualizarea propriului mod de a scrie. De la Eminescu și Bacovia la Teodor Dună, de la Mariana Marin și Virgil Mazilescu la Elena Vlădăreanu, dar neuitând de Bukowski și Jerome Rothemberg, turul de forță al poemelor formatoare ne-a apropiat cu încă puțin pe unii de alții și pe toți de poezie.”