Nu a fost perioadă în istoria mai nouă sau mai veche a literaturii când să nu se fi vorbit despre criză. Întotdeauna s-au scris destul lucruri proaste încât să nu fie prea uşor să fie găsite textele care mai târziu aveau să fie considerate fundamentale. Alături este chiar coperta unei antologii pe această temă lansată de curând.
Înjurăturile şi terorismul cât se poate de culturale acum 150 de ani
Oricât de frustrantă ar fi această situaţie, ea se regăseşte în orice epocă, şi din dezbaterile poeţilor şi nepoeţilor pe această temă au ieşit întotdeauna scântei. Matei Călinescu notează în „Conceptul modern de poezie” (Editura Eminescu, 1972, p.227) polemica dintre Heliade Rădulescu şi Cezar Bolliac de la jumătatea secolului XIX. Heliade îi reproşase lui Bolliac faptul că nu respectase în poeziile sale regulile clasice formulate de Boilleau. Bolliac, mai tânăr decât Heliade cu 11 ani, nu ezită să răspundă criticilor care i s-au adus în cel mai îndrăzneţ mod, numindu-l pe Boileau nici mai mult nici mai puţin decât „destructor infernal”:”Şi aş dori să omor suvenirea acelui destructor infernal al creaţiilor spirituale pe care d-ta mi-l tot aduci exemplu (…). Shakespeare şi Hugo vor trăi, domnule Boileau, fără regule, precum trăiesc Ossianii şi se renasc în toate limbile fără să fi avut limba făurată la fabrica dumitale, sau având o limbă foarte imperfectă”. În demonstraţia lui Călinescu, aici avem o primă apariţie în literatura română a diferenţei dintre paradigma clasică şi cea romantică, definită cât mai aproape de paradigma teoretică.
Probabil că astăzi bietul Bolliac ar fi fost considerat un „terorist cultural” de toţi cei care se grăbesc să fabrice etichete fără să verifice nici măcar superficial ce înseamnă cuvintele pe care le folosesc.
Dar nu este problema poeţilor să îndrepte judecăţile strâmbe şi gândirea leneşă care ar putea să bage şi astăzi în puşcărie orice dadaist ori avangardiştii întârziaţi care ar îndrăzni să epateze gustul burghezului naţional. De altfel aceştia din urmă au şi patentat conceptul care a făcut carieră în gura panicarzilor incapabili să înţeleagă dimensiunea pozitivă a contestării valorilor oficiale.
Ca şi cantitatea de apă pe pământ, probabil că şi ignoranţa va rămâne întotdeauna constantă schimbându-şi numai starea de agregare. Citește în continuare De ce cred că nu e treaba poeziei criza "cu acelaşi nume" →