Printre lucrurile care te fascineaza in cazul unui poet, unul dintre cele mai importante este surpriza continua pe care ti-o poate rezerva. Este si acesta un motiv pentru care ma uite cu neincredere la orice formulare de genul „suna a poezie” sau „asa ar trebui se face poemul”. In postul precedent pe aceasta tema, invocam la libertatea pe care o instaureaza poezia in stabilirea coerentei. O libertate pe propria raspundere, pe care, asa cum se intampla in cazul oricarui fel de libertate, nu ai cum sa o pacalesti sau totul se va prabusi. Simt nevoia sa precizez nivelul urmator: cel al libertatilor coerente si perfect contemporane, ba chiar mai mult: la nivelul aceluiasi autor.

Fernando Pessoa a scris in numele a patru poeti. Doar unul dintre ei avea numele sau. Ceilalti erau complet diferiti atat ca viziune poetica, dar si ca stil. Le-a inventat si corespondenta.
Pessoa isi explica trecerea de la un heteronim la altul destul de simplu: „Ricardo Reis, dupa meditatie abstracta care capata brusc forma concreta intr-o oda. Campos, cand simt impulsul subit sa scriu si nu stiu ce. Citește în continuare poetici si poezie (3) →