Cuvintele pe care le folosim au întotdeauna un efect asupra socialului! Mulţi poeţi contemporani au anunţat moartea postmodernismului şi naşterea rapidă a unor noi curente, precum: Conceptual Writing, Fracturism, Flarf, Post-Avant Poetry etc. Dar este cu adevărat epoca deconstrucţiei metafizicii istoriei, a lui Dumnezeu şi a sinelui încheiată în poezia română contemporană? Altfel spus: ce înseamnă „a scrie”, dacă nimic nu mai contează? Care sunt subiectele pe care poeţii, conştieţi de sine şi de trecut, le abordează după teoria absenţei unui centru? Este Cioran încă relevant afirmând că gestul cel mai eroic, pe care omul modern îl poate face, este sinuciderea? În ce tip de „nimic” crezi? Ce tip de „nimic” reprezinţi în poemele tale? Care nihilism te reprezintă pe tine, ca poet: productivitatea nietzscheană, solipsismul confesional sau altceva? Preferi să-ţi uiţi trecutul, credinţa, sinele, cufundându-te în muzica infinită a vidului, prin excesul dionisiac, sau în minimalismul puritan, ce ascunde o autoritatea apolinică, ori preferi să urmezi o altă cale? Cum poemele tale „îşi asumă responsabilitatea libertăţii lor”, dacă e să-l cităm pe Sartre? Camus şi-a găsit alinarea în bolovanul sisific, când acesta se rostogolea înapoi de pe vârful muntelui. Tu în ce îţi găseşti alinare? Sunt motivele pentru care îţi scrii poemele căutarea alinării şi a sfârşitului?
Pe 11 Mai, începând cu ora 19:30, Tramvaiul 26 va găzdui întâlnirea „Dulci Nimicuri: poeţi români contemporani despre nihilism”, eveniment organizat de poetul Gene Tanta, din USA. La discuţii vor lua parte scriitorii: Caius Dobrescu, Claudiu Komartin, Iulia Militaru, Răzvan Ţupa, Radu Vancu şi Elena Vlădăreanu. Evenimentul va fi moderat de Gene Tanta şi Răzvan Ţupa.
Această masă rotundă aduce alături câţiva poeţi contemporani, care vor încerca să definească în cinci minute, atât teoretic, cât şi prin lectura unui poem relevant, ce înseamnă nihilism pentru ei şi pentru poezia lor. După această scurtă provocare, audienţa va fi rugată să bombardeze poeţii cu întrebări despre cât de romantici (vezi: John Keats’ negative capability) sunt încă, închipuidu-şi că pot trăi sau reprezenta fiinţa ca neant. Scopul acestei scurte prezentări, cât şi reacţia pe care o aşteptăm din partea audienţei nu urmăresc să facă un pas înainte în ceea ce priveşte etica unei poezii române contemporane, ci mai degrabă progresul estetic, devenind conştienţi de deprinderile noastre mintale.
