Obsedat de relația dintre poezie și cei care o scriu sau o citesc m-a frapat un lucru. Într-un punct, limbajul celor care știu despre ce vorbesc dar și al celor care sunt complet pe lângă coincide. Și unii și alții pot oricând să îți spună cum nu se face. Ceea ce este un pic paradoxal pentru un domeniu în care libertatea este o valoare de bază.
Astfel că, oricând am avea nevoie de o modalitate rapidă de a călători în timp, poezia a este una dintre ele. Când vrei să vezi cum o să fii la bătrânețe, doar pretinde că știi ce nu se face. De fapt lucrurile au funcționat mereu exact invers, cum știa cineva cum se face, următorul pas era să arăți că se poate și altfel. Și se poate în atâtea feluri încât problema principală acum este doar să realizezi (și accentul este pe realizezi) care este cel propriu ție.
Atunci când Rimbaud s-a gândit la vocale și corespondențele acestora cu diferite culori, nu cred că a prevăzut că vor apărea niște savanți care să creadă că nu se poate altfel. Dar lumea descrisă altfel a căpătat coerență. Și în același fel se întâmplă cu fiecare lume în parte. Cu propriile ei reguli.